În unele articole anterioare am formulat câteva greşeli care se strecoară în vorbirea noastră. Uneori le-am sancţionat prea drastic. Recunosc păcatul: este vorba de o idiosincrasie, un fel de alergie la greşelile celor care s-ar cuveni să nu greşească. Pentru că o greşeală din gura unui om simplu îndrăznesc să spun că are şi un anumit farmec. Sigur că ea rămâne viciu de limbă, că este tratată ca atare, dar omul de rând greşeşte parcă mai inspirat, cu oarecare graţie. Omul de rând greşeşte – s-ar părea – din „neajungerea” limbii. Precum poeţii. Pe când parlamentarii – spre exemplu – din surplus de proteine. Dar de ce parlamentarii?! Pentru că există categorii de indivizi care, prin cumul de păcate, devin depozitarii păcatului însuşi. Şi, când reproşăm cuiva o greşeală de limbă, incriminarea noastră are o bătaie mult mai adâncă: noi dezvăluim aici impostura, infiltrarea subreptice  în funcţii şi magistraturi nemeritate şi neonorate. Evidenţierea  greşelii este o revoltă deghizată, o revanşă în ideal asupra unei stări reale. Noi dăm atunci cu cuvântul pentru că nu putem da cu bâta. În schimb cine şi-ar permite să critice greşelile de limbă ale omului simplu? Dimpotrivă, dacă ar face asta, ar fi o mare greşeală.
După cum vom vedea.
Acum însă atragem atenţia că semnatarul rândurilor de faţă el însuşi nu este în afara greşelii. Se spune că învăţătură, deci carte, este multă. Dar şi greşeală este pe măsură, pentru că ele sunt în tandem, precum virtutea cu viciul. Prin urmare semnez şi eu pentru greşeală, dar, bineînţeles, nu pentru cele pe care le denunţ, ci pentru propriile mele greşeli.