După câteva zile petrecute în Oltenia, un român get-beget, dar dintr-o zonă mai cu frica lui Dumnezeu, spunea că este de neimaginat cât de frecvent recurg oamenii locului la dracu’: Unde te duci ? – La dracu’!/De unde vii? – De la dracu’!/Ce faci? – Pe dracu’!
Astfel, printr-o utilizare asiduă se ajunge la familiarizarea cu necuratul, încât aghiuţă devine pur şi simplu un membru al familiei care suntem, un reper al acesteia. Aghiuţă adică sfântuleţul, pentru că numele lui provine de la haghios, „sfânt”, în limba greacă, plus sufixul hipocoristic – uţă (precum în Iliuţă, Măriuţa ş.a.) din limba română. Există o comună din judeţul Vâlcea unde cu dracu’ se drăgălesc copiii de către părinţi, refăcându-se în sens invers un traseu, acela al îngerului căzut. Un cântec cântat invers. Tot în comuna respectivă, când este contrazis cineva apropiat, nu i se spune: Fugi de-aici!, sau: Hai, lasă!, Taci din gură!, ci Hu!, iar dacă vrei să accentuezi: Hu-hu! Un străin de loc ar considera că faza următoare este păruiala. Dar nu, nici vorbă. Hu, aici, este un reper al familiarităţii; pe tine, străin fiind, nu te va contrazice nimeni cu hu.
Să se facă oare răspunzător de hu!, respectiv hu-hu!, în comuna aceasta în care, pe vremea bunicului meu, îngrijirea viilor era un cult, dracul însuşi? Să fie oare vreo legătură între aceste două repere topografice? Poate că un studiu ampelografic le- ar pune într-o corelaţie.
Se va găsi cineva care să spună: ce-i cu inflaţia asta de dracu’? Întrebare normală chiar şi pentru vâlceni. Altfel cum s-ar explica numărul mare de biserici, mânăstiri, schituri existente în judeţ decât prin contraparte divină asupra locurilor şi oamenilor? Virgil Ierunca spunea că în Râmnicu-Vâlcea există mai multe biserici decât cârciumi.
Şi totuşi, dacă vii de neunde şi mergi în aceeaşi direcţie, confruntat fiind cu întrebarea, cum vei răspunde: în sau din Patagonia? A fost şi acesta cândva un reper, dar n-a rezistat.