MIRCEA BARSILAOraşul în viziunea lui Al. Philippide

În poezia lui Al. Philippide, revolta împotriva idealului prometeic al lumii moderne este transpusă mai ales în imagini urbane însărcinate să avertizeze asupra înşelătoarelor daruri ale civilizaţiei contemporane.
Respectivele imagini – de orientare fantastico-monstruoasă – au, în ansamblu, o bază istorică şi o miză justiţiară. Spre deosebire de romantici, pentru care destinul era capabil de vicleşuguri înspăimântătoare, Al. Philippide se arată îngrozit de derapajul demonic al elanului tehnologic modern.Viziunile în care apare oraşul, în poezia sa, sunt întru totul nişte aegri sommia, cum a numit Horaţiu, în Epistola către Pisoni, imaginile produse de artiştii „iregularului”, care au renunţat la principiul clasic al mimesis-ului, în favoarea concurentei sale: phantasia.
Ceea ce îi fascina pe futurişti – aglomeraţia marilor oraşe, automobilul, tehnica, viteza, ştiinţa, ritmul trepidant al progresului etc. – îl nelinişteşte şi îl tulbură pe Philippide în a cărui poezie sentinţa de condamnare a civilizaţiei moderne constituie un element organic al confesiunii lirice. Viziunile sumbre (unele, escatologice) izvorăsc din asumarea unei atitudini protestatare în faţa civilizaţiei înţelese ca o boală adusă de valorile civile – anti-spirituale şi anti-religioase – ale progresului. Agresiunea civilizaţiei moderne este resimţită în termenii unui apăsător blestem existenţial:„În urma mea, oraşul ca o fiară/Cu solzi de smoală şi aripi de fum,/Îşi clocotea urgia seculară/Dar eu pornisem singur, din zori, blajin, la drum. (Ceasul greu). Fumul, zgura, flăcările, fierul, oţelul, acizii, furnalele şi satanica lor lumină, sondele care scormonesc în interzisa noapte subterană sunt semne ale aşa-numitului infern pe pământ. Ele prevestesc, precum altădată, în Evul Mediu, monstruoasele „creaturi ale lui Satan”, înfricoşata Judecată de Apoi:,,Fum, zgură, flăcări, fier, oţel, acizi,/Toate acestea-n aer se frământă/Cu vaiere de fiare şi trăsnet de bolizi/Plămadă încropită ce-nspăimântă.//Omul, în lăcomia lui suverană,/Pământului şi măduva i-a supt/Răsplămădindu-i bezna neîntrerupt/Şi sfredelind cu flăcări în noaptea subterană.// Ciclopi cu măruntaie de foc, furnale-adânci/Îşi scuipă ucigătoarea lor lumină/ Spinările- ncordate lucesc ca nişte stânci,/Şi pielea- asudă-n stropi fierbinţi benzină!//Gând şi oţel, unul în altul scurmă,/Şi iadul urlă, până când grăbit,/Trâmbiţi de soare cresc la răsărit/Ca prevestirea unei judecăţi din urmă.’’ (Uzina).

2012-01-07T16:00:00+02:00