O PLONJARE ÎN RELATIVUL SENZORIAL

A arăta cum se face un text este una din mizele literaturii optzeciste. Acum literatura nu mai este văzută ca o însumare şi ca o interacţiune de opere obiectiv(at)e, autonome, moderne, ci numai ca text, în sensul că totul se poate construi după o reţetă proprie, subversivă, mai mult ori mai puţin programatică şi eliberată de vechile canoane. Lipsa de prejudecăţi, dincolo de clasicitate, devine însă ea însăşi canon. Am putea spune: ca în cazul oricărui avangardism, deşi optzeciştii nu porneau de la o contestare ostentativă, zgomotoasă, ci de la o nouă gândire asupra actului de a scrie şi a rezultatului său. Se poate spune că se afirmă o nouă poietică, iar scriitura este una postmodernă. Pe cont propriu, imixtiunea autorului în textul personal este oricând posibilă, cronologia unor eventuale fapte nu are ce căuta la apel, epicul se volatilizează şi el. Mai mult ca oricând textul este şi un subiect teoretic ce poate fi discutat în interiorul cărţii, face parte din noul text, deoarece orice text este o succesiune de semne care interferează cu alte semne, ale realităţii sau ale altor texte. Biografia autorului este şi ea un sistem de semne. Rezultă intertextul iar posibilităţile combinatorii sunt infinite. Dacă nu contează cronologia, succesiunea convenţionalizată a întâmplărilor, atunci nu contează nici o aşa zisă structură logică, canonică si ea. Textul poate fi rupt, e discontinuu sau reversibil, este cu dus-întors sau supus recurenţelor multiple, poate rămâne neterminat etc. Fiindcă ce eveniment, ce fenomen are, pentru o conştiinţă cotidiană în general confuză, nişte delimitări nete, sau o rotunjime a lui?