TEXTUL CA ENTITATE ŞI STRUCTURĂ SUVERANĂ

În 1979, Carapacea anunţa intrarea în arenă a lui Constantin Stan, un tânăr prozator care îşi dezvăluise intenţiile încă din vremea studenţiei, când frecventa asiduu cenaclul Junimea, îndrumat cu tact şi cu pricepere de profesorul Ovid S. Crohmălniceanu. La Junimea citise Costi Stan mai multe fragmente din povestirea intitulată Carapacea şi nu fără a culege elogiile colegilor şi încurajările mentorului. Costi Stan a părăsit băncile amfiteatrelor din Edgar Quinet nr. 7, în 1974, cu multe regrete – se gândise chiar să repete ultimul an ca să-şi prelungească experienţa studenţească –, a dispărut apoi, nu pentru mulţi ani, într-o şcoală sătească nu prea departe de Bucureşti, ca după cinci ani să revină în atenţie cu publicarea romanului Carapacea, carte cu o structură vizibil modificată faţă de povestirea iniţială. Bucureşteanul Costi, născut undeva în apropierea Lacului Tei, s-a reîntors la matcă reuşind să pătrundă în redacţia cotidianului Scânteia tineretului, cel mai „dezgheţat” ziar din timpul dictaturii ceauşiste. Pe lângă reportaje inteligente, chiar insolite, mereu gustate de cei care-l cunoşteau, ca şi de cititori necunoscuţi, Constantin Stan a continuat să publice proză. Nu a întrerupt nici legăturile cu maestrul Crohu´, cum îi spuneam toţi cei care îi fusesem studenţi, şi a fost inclus în volumul fanion Desant´83, dar nu a lăsat deoparte nici alte proiecte, aşa că în 1984 a reintrat în atenţie prin cel de al doilea roman, Nopţi de trecere, urmat imediat, în 1985, de al treilea, Vară târzie. A fi autor a trei romane la vârsta de 34 de ani era, în acele timpuri de tristă amintire, o adevărată performanţă.