Omenirea s-a înscris pe un drum care nu posedă, se pare, atributul împăcării şi nu (mai) cunoaşte liniştea. Omul e trist fără Dumnezeu, dar e trist şi cu Dumnezeu! Cititorilor lui Emil Cioran, de exemplu, le poate atrage atenţia o scrisoare expediată de acesta în decembrie 1935 către Mircea Eliade, în care afirmă că refuzul lumii este de esenţă religioasă şi orice tristeţe este superficială dacă nu e religioasă. Afirmaţia are lungi căi ale explicării, drumuri care merg înapoi până-n inima lumii, inimă care, cine ştie, poate fi Dumnezeu însuşi. Aşadar, vrem sau nu vrem, ştim sau nu ştim, recunoaştem sau nu – raportul cu Dumnezeu este unul inevitabil, cel puţin teoretic, este o înfruntare benefică, prilej pentru fiecare dintre noi să (ne) descoperim relaţionarea divină din proiect cu lumea în care trăim şi cu semenii noştri. Liberi/sceptici sau detaşaţi de El – căutăm, intuim – şi (unii dintre noi) continuăm să ne punem întrebări!
Lăsând pentru cei fericiţi tihna răspunsului fără nicio întrebare (tihna credinciosului), este deosebit de interesantă observarea celorlalte categorii de moderni: omul (doar) religios, omul nereligios/ nietzschean, cel/cei care posedă nostalgia lui Dumnezeu (nostalgicii religiozităţii, mari tragici, hăituiţi de propria necredinţă sau/şi de propria îndoială), cei care posedă comportamente religioase camuflate în tot felul de excentricităţi/nudism, sexism etc, despre care M. Eliade însuşi afirma că sunt categorii care exprimă nostalgia după paradisul pierdut.
Studii spectaculoase ale Universităţii Bristol, ale Asociaţiei Britanice a Ştiinţei, precum şi o serie de noi descoperiri în neurobiologie susţin că a fi religios ţine de o parte a activităţii creierului. Bruce Hood, specialist în psihologie, afirmă că omul este prin design o fiinţă religioasă, ,,born to belive in God”.