blestem

mama mea ticăloasă şi
neagră ştie că voi muri şi
totuşi mă naşte, simte
că ştiu şi mă naşte, vrea
să mă lepede uşor, ca pe-un
sâmbure de cireaşă amar, însă
nu mă dau dusă, nu vreau
să mă rup dintre
cărnurile ei cele negre,
nu vreau s-o repet, iar ea muşcă
văzduhul şi ţipă, sfâşie cu
unghiile albul de crin al luminii,
pleacă, îmi porunceşte, tiparul nu-i
pentru doi, ci doar pentru unul,
pleacă şi-nfruntă vulturul cu
oglinda în cioc
în cea mai ticăloasă şi mai neagră
singurătate