Elegia 47  – Perifeerie 1

a scrie poezie e ca şi cum ai dansa  
sau ca şi cum ai locui în suburbii,  
unde nu ajunge metroul  
şi nici un taxi nu se aventurează  
(trebuie să-mi aduc aminte  
să-nchid fereastra de la baie  
să nu intre noaptea liliecii  
la vânătoare de efemeride)

e ca şi cum nimeni nu-ţi deschide  
uşa de câteva decenii  
şi privirea ţi se înceţoşează  
la trecerea echipei de la serviciile funerare  
nici nu ştiai dacă pe strada asta  
mai locuieşte cineva  
dacă la marginea bălţii  
se mai aşează vreun pescar  

dacă dincolo de asfaltul şoselei de centură  
câmpul mai e plin de galben  
de păpădie şi rostopască  

stai aici şi dansezi ca şi cum ai scrie poezie
ca şi cum te-nconjoară o perifeerie
ca şi cum ai muri mâine şi  
dansul acesta e o scrijelire pe memorie
mersul pe jos, apa caldă şi  
alte minunate invenţii fi-vor uitate

doar paşii dansului tău vor rămâne  
încrustaţi în scoarţa veche  
a copacului: marinică + lenuţa = love