Despre subiectul cercetător şi obiectul
de cercetat

Cât ar fi de exersat şi prudent, subiectul care vrea să cunoască ceva despre altceva, chiar despre sine, devine un “violator”. Şi chiar este un “violator” notoriu al obiectelor sale de cercetare.
Subiectul cercetător are faţă de obiectul ales aceeaşi atitudine pe care o are un chirurg faţă de un pacient aflat pe masa de operaţie. Fără îndoială, el îşi cunoaşte foarte bine meseria, dar el nu poate să atragă de partea sa nici un fel de cunoaştere privitoare la nici un fel de obiect al cercetării, fără de a-l supune la subtile şi inimaginabile torturi, fără de a-l trata cu violenţă.
Subiectul cercetător nu ştie cum să comunice cu obiectul de cercetat. De fapt, nici nu-i trece prin gând să o facă.
Aflat în mijlocul a nenumărate obiecte de cercetare, subiectul cercetător va simţi întotdeauna dorinţa fierbinte de a trece la un “viol” în serie. Chiar atunci când devine propriul său obiect de cercetare, tot prin violenţă se cercetează pe sine. Rămâne, şi în cazul acesta, tot un “violator” notoriu.
Toată această “nebunie” se întâmplă din cauză că spiritul subiectului cercetător nu ştie, nu a exersat îndeajuns pentru a putea pune în practică despărţirea pasageră de sine, acea despărţire care face ca la un capăt al său să devină un obiect printre obiecte, iar la celălalt un simplu observator, ca o simplă observare.