ÎN VIRTUTEA DECENŢEI

Chiar dacă nu se ridică pe culmile excelenţei, povestirile lui William Saroyan (tălmăcite în româneşte de Mihai Miroiu şi publicate de editura Rao în 20111) ne reţin atenţia prin tonalitatea lor decent–relaxată, prin problematica variată (de cele mai multe ori, selectată din cadrul comunităţii armene din SUA, căreia povestitorul modest, neveleitar i-a aparţinut cu trup şi suflet), prin desfăşurarea lejeră, neprecipitată, prin galeria de personaje (minuţios construite dintr-o perspectivă precumpănitor–simpatetică), prin stilul fluent, plăcut (de o expresivitate mai degrabă estompată, inexpresivă, decât ostentativă).
Bazându-se pe o ingenioasă insolitare, minipovestirea Gaston (1962) ne prezintă omeneasca smintire a celui ce iubeşte gângania ascunsă în fructul aşa de gustos. În măsura în care se lasă destul de uşor asimilat de naraţia lapidară, franciscanismul se face prezent în frustul câmp epic cu discreţia de rigoare, fără a râvni să dobândească un statut proeminent.
În textul narativ Timpul de picnic (1973), membrii unei familii aparent fericite sesizează cu uimire că posibilitatea de a comunica li-i limitată din cauza diferenţei de vârstă şi a unor sentimente contradictorii, în a căror exprimare întâmpină adeseori dificultăţi serioase.
Cu multă înţelegere ne evocă autorul în Laşii (1974) situaţia armeanului Kristofor care, în timpul primului război mondial, se sustrăsese datoriei de a merge pe front spre a putea avea grijă de mama sa, aflată în liniştita, nebelicoasa, patriarhala comunitate armenească din Fresno (acolo unde oamenii par să se simtă ca în sânul lui Avraam).