Albert Camus – lecturi contemporane (I)

Apetenţa pentru căutarea neîncetată a sensului existenţei, care se impune ca un adevărat fir conducător al întregii opere a lui Albert Camus, poate face din autorul lui Sisif un filosof?  
Şi, dacă da, cum se explică atunci refuzul autorului de a fi considerat ca atare, aşa cum putem citi în Carnetele sale: „Nu sunt un filosof. Nu cred îndeajuns în raţiune pentru a crede într-un sistem. Ceea ce mă interesează este cum trebuie să te comporţi. Şi, mai precis, cum să te comporţi atunci când nu crezi nici în Dumnezeu nici în raţiune”.  
Asimilată în mod (prea) rapid cu existenţialismul, traversată de conceptul absurdului şi de nihilism şi călăuzindu-se, cu toate acestea, după steaua unei acute nevoi de lumină, cheia filosofiei camusiene se află acolo unde ne-am putea aştepta mai puţin: în etica scriitorului şi în maniera cu care-şi construieşte fundaţia estetică a operei sale. „Nu gândim decât prin imagini, afirmă el. Dacă vrei să fii filosof, scrie romane”. Retorica raţională, conceptuală cu care operează discursul filosofic este înlocuită aici cu instrumentele eminamente artistice ale sugestiei, ale metaforei, ale alegoriei şi pamfletului, solicitând adeziunea cititorului şi făcându-l să participe la un deznodământ care-l priveşte personal cum, în măsură egală, priveşte întreaga omenire.
Comparat însă cu rivalul său contemporan, Jean-Paul Sartre şi cu existenţialiştii anilor ’50, Albert Camus trece drept un „filosof de clasa a XII-a” – „philosophe pour classes terminales”–, cum îl numeşte redactorul-şef  al cunoscutului Magasin littéraire, Jean-Jacques Brochier, într-un eseu-pamflet scris mult mai târziu, în 1970, o foarte severă critică a contribuţiei camusiene la gândirea filosofică de după război.  
Cu toate acestea, autorul Omului revoltat va rămâne în conştiinţa generaţiilor drept modelul unui om integru, vizionar, de o exemplaritate perfectă, aşa cum îl descrie, la doi ani de la moartea sa tragică, în Note şi contranote, un alt mare profet al absurdului, Eugène Ionesco: „Mă gândesc la Camus: l-am cunoscut puţin pe Camus. I-am vorbit o dată, de două ori. Cu toate acestea, moartea lui lasă în mine un vid enorm. Aveam atâta nevoie de acest om drept. El se situa, la modul cel mai natural, de partea adevărului. Nu se lăsa în voia curentului; nu era o giruetă; el putea fi un punct de reper.”   
Mai mult, întreaga operă a lui Albert Camus, de la eseuri, la romane, piese de teatru şi note, se bucură şi astăzi de o imensă popularitate şi de un interes constant din partea criticii şi a cercetătorilor.
După ce, în luna martie a anului 2010, la 50 de ani de la moartea lui Albert Camus, am publicat în Observator cultural o amplă prezentarei a interesului cu care critica franceză contemporană priveşte opera camusiană, vă propun să ne oprim aici la lucrarea filosofului Michel Onfray, L’ordre libertaire – La vie philosophique d’Albert Camus (Ordinea libertară – Viaţa filosofică a lui Albert Camus), publicată anul acesta la editura pariziană Flammarion.