marin ionita

Prozatorul, publicistul, profesorul şi dramaturgul Marin Ioniţă s-a născut la 10 iulie 1929, în localitatea Jugureni, judeţul Dâmboviţa. A absolvit: Şcoala de literatură Mihai Eminescu din Bucureşti (1951-1953), fiind coleg cu Nicolae Labiş, Aurora Cornu, Adela Popescu, Lucian Raicu, Nicolae Stoian, Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe ş.a.  După debutul din 1953, în Almanahul tinerilor scriitori, în loc să ,,se bată” pentru un loc la gazetele literare bucureştene, a ajuns redactor la Făclia Hidrocentralei (de la Vidraru) şi profesor în comuna Corbeni, Argeş. Membru al Cenaclului Liviu Rebreanu din Piteşti, se numără printre cei angajaţi la prima serie a revistei Argeş. Destinul face ca, după ani, în 2001, Marin Ioniţă să fie catalizatorul celor care au reîntemeiat revista Argeş. Nu a cerut funcţii, mulţumindu-se cu o onorifică funcţie de consilier editorial.
Extrem de activ (un model pentru oricine!), Marin Ioniţă a realizat şi realizează emisiuni culturale la televiziunile Antena 1, Alpha ori RCS Piteşti. Este iniţiator şi coordonator al Clubului A.M.A. Conduce cenaclul Sind Junior. De asemenea, conduce un supliment săptămânal, Curierul artelor.
Cărţi publicate. Rădiţa (nuvelă, 1955), Sile voiajorul (1965), Cine ştie mortul? (1970), Soldatul ca soldaţii (1978), Un şlep în derivă (1978), Vatra de la răscruce (1979), Rugurile din zori (1982), Bătrânul şi umbra (1984), Capul regelui Decebal (1985), Povestiri din Ţara de piatră (1990), Detronarea familiei regale (1991), Os de domn (1995), Hotel Boccaccio (1995), Spioana cheală (1996), Amurgul zeilor (1996), Legende biblice. Lacrima de gheaţă (1998), Povestiri biblice. Floarea Paştelui (1998), Roata lumii. Romane de buzunar, vol. I (2000), Pasărea cu clonţul de oţel (2001), Kisselef 10. Fabrica de scriitori (2003), Nu trageţi în dinozauri. Pricaciu, vol. I (2004).
De-a lungul timpului, i s-au jucat şi câteva piese de teatru. Totodată, conduce un cenaclu de creatori juniori din creaţia cărora a publicat deja cinci volume, intitulate Ucenicii vrăjitori.
Despre cărţile lui Marin Ioniţă s-au pronunţat, de-a lungul anilor, Ştefan Bănulescu, Vlad Sorianu, Magda Ursache, Bogdan-Alexandru Stănescu, Mihail Diaconescu, Marin Rădulescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Oprea, Val Talparu, Constantin Cubleşan ş.a.

Capul califului din Bagdad

Hai să ne jucăm de-a poveştile, Cryss. De-a o mie şi una de poveşti. Eu să fiu Califul din Badgag, tu Seherezada. Dar, ca să nu rămânem nişte simpli imitatori, trebuie să schimbăm rolurile: Califul povesteşte, fata ascultă! Iar dacă nu reuşeşte s-o adoarmă până la apusul soarelui, i se va rostogoli la picioare capul bătrân cu barbă albă…
Da, Cryss, mărturisesc sincer că povestea pe care o încep acum nu ştiu nici eu cum se termină. Şi nici dacă îi vom descifra enigma până la sfârşit. Şi, poate că, la urma urmei, nici nu este foarte important. Ce mă interesează pe mine este ca ea să te fure în timp ce ţi-o spun, aşa, ca un descântec, ca o vrajă, şi să te ducă în lumea viselor.
 
O vacă nebună alergă pe străzile oraşului zbierând sinistru. Automobilele, camioanele, motocicletele, autobuzele şi toate celelalte mijloace de transport aflate în circulaţie săreau din faţa ei şi încremeneau la marginea trotuarelor, poliţiştii îşi răsuceau gâturile ca să-i dea din signale cale liberă, semafoarele clipeau năucite, pietonii rămâneau cu gura căscată.
După o goană care părea fără sfârşit, vita se răzleţi pe aleile mărginaşe, căutând parcă un loc liniştit în care să-şi depună ouăle. Până la urmă se opri într-o fundătură cu numele şters de pe tăbliţa ruginită, clătinându-se ca o femelă în gestaţie avansată. În clipa următoare îi plesni burta sub şoldul din stânga şi fu expulzată o făptură în formă aproximativ hominidă care dispăru repede pe scara F6 a blocului K.D.K. sub privirile din ochii cât cepele ai locatarilor care îndopau toate ferestrele din împrejurimi. Dar care n-apucară să-şi împărtăşească impresiile când auziră o voce cumplită:
– Afară! Ieşiţi afară din casa mea!… Ieşiţi afară că fac moarte de om!
Şi acum am să-i las în suspensie pe toţi acei curioşi – că de-aia sunt un povestitor bun ca să creez suspansuri – şi să încerc să te lămuresc pe tine cum stau lucrurile, dacă nu te-oi încurca şi mai rău.
Se trezise în pântecul animalului ca profetul din Biblie înghiţit de balenă, dar habar n-avea cum a ajuns acolo. Însă înainte de a i se întuneca din nou mintea îşi dădu seama că se află înăuntrul unui animal terestru, dar nu mică îi fu mirarea când văzu doi omuleţi verzi aplecaţi asupra sa şi chiar înţelese ce îşi spun după mişcarea buzelor.
– Credeţi că mai rezistă?
– Sper să ţină până îl livrăm!…
Primul lucru pe care îl făcu când se văzu la el în apartament fu să-i dea afară pe cei care l-au adus cu Salvarea. Dar acest lucru îl obosi atât de mult că adormi pe loc şi uită de întâmplare.
Când deschise încă o dată ochii se văzu chiar la el în casă, în patul lui, între pereţii unde ningea dintr-un tablou, iar în altul se prăjeau nişte cadâne la soare pe o plajă exotică. Şi cu capul pe perna sa cu floricele de micşunele.
Şi chiar asta îşi dorise, atât de mult îşi dorise şi tot strigase să înnebunească tot spitalul până l-au aruncat într-o ambulanţă care să-l ducă acasă, că vrea să moară cu capul pe perna lui.
Nu te speria, Cryss, oamenii mai şi mor, din când în când, fir-ar să fie, şi, din păcate, ireversibil şi iremediabil. Iar povestea asta este una de viaţă şi de moarte. Sper că nu te-ai aşteptat la o poveste de adormit copiii.
Pe el chiar îl prinse un pui de somn, ce dulce pui de somn, căscă, se întinse, îşi încrucişă mâinile pe piept şi se puse pe aşteptat să se întâmple ce trebuia să se întâmple. Ar fi vrut să se ducă şi să se tot ducă până îşi pierde din urmă într-un câmp cu maci, lan de de grâu galben cu maci roşii, o amintire rămasă din copilăria lui parcă înota prin valurile de grâu şi de maci când dădu năvală o turmă de porci mistreţi care îşi înfigeau râtul sub rădăcinile plantelor apoi începură să-l alerge clefetind din boturile lor cu colţi mari şi plini de spumă.
Şi ajunse într-un deşert de nisip bătut de soare – o altă amintire de pe vremea când fora sonde în Arabia şi în Emirate – şi era bine, dar, deodată, chiar de sub tălpile lui şi de peste tot începură să iasă şerpi şi scorpioni care să-l fugărească printre schelete de cămile, de cai, de asini şi de oameni.
Şi ajunse la un curcubeu cu capul înfipt în nisip şi începu să urce pe el, dar puntea aceea de lumini plesnea sub picioarele lui ca o scândură putredă şi el cădea în foşgăiala aceea de şerpi şi de scorpioni în faţa turmei de mistreţi care se aruncaseră pe urmele lui.
Se trezi gâfâind, transpirat, istovit şi speriat cu capul pe perna lui cu floricele de micşunele.
Şi începu să bâjbâie prin amintiri ca să găsească ceva frumos în care să se ducă fără să-l mai alerge mistreţii, şerpii şi scorpionii printre scheletele de oameni şi de animale. Că de dus tot trebuia să se ducă, de ce să mai zăbovească pe aici, cu focul ăla în burtă care îi mistuia măruntaiele.
Îşi aduse aminte că pe unde a umblat în tinereţe a avut câte o iubită, ba chiar mai multe deodată.
Şi cum sta el pe marginea patului căutând să prindă un gând frumos de coadă şi să încalece pe el, i se păru că se încropeşte, sub privirea lui, aşa, din nimic, o făptură de femeie tânără şi frumoasă. Se frecă cu pumnii la ochi, închise şi deschise de mai multe ori pleoapele, îşi roti privirile pe pereţi, dar femeia era tot acolo, încremenită ca o statuie pe soclu.
Nu-şi mai aducea aminte când a făcut dragoste ultima oară. Dar ştiu că multă vreme după aceea încă mai visa femei care se lăsau iubite. Ba, uneori, avea surpriza să se descopere cu gândul la ele chiar atunci când era treaz şi, de fapt, nu exista femeie tânără şi frumoasă pe care s-o întâlnească şi să nu şi-o dorească.
Dar când bătu pendula ora fixă, îşi dădu seama că nu se întâmplase nimic. Se ridică în capul oaselor şi se aşeză pe marginea patului cu gândul să caute o lumânare şi nişte chibrituri. Şi atunci o văzu pentru prima oară.
– Dar tu de unde dracu ai apărut?
– Sunt aici de la început.
– De la începutul lumii sau de când am venit eu pe lume?
– Dacă tu crezi că lumea a început şi se sfârşeşte cu tine, totul se simplifică.
– Iar dacă tu te afli aici ca să-mi faci filosofie, pe tine chiar te zbor pe fereastră.
– Nu te sfătuiesc! S-ar putea să cădem amândoi agăţaţi unul de altul şi să ne tot rostogolim aşa o veşnicie.
– Ai gura mare şi gura bate fundul!…
– Pe când tu baţi câmpii.
– Ce te întreb eu şi ce îmi răspunzi tu…
– Mai exact, mă aflu aici de la începutul acestei poveşti.
– Povestea este a mea, cum de nu te-am dat şi pe tine afară din ea?
– De unde să ştiu eu?
– Cine eşti, de unde vii?
– Aş putea să-ţi spun că de nicăieri şi că mă duc nu ştiu unde. Dar asta ar crea o şi mai mare confuzie pentru noi amândoi.
 – De unde vii, cine te-a trimis, ce urmăreşti, ce vrei de la mine?
 – O luăm de la cap?
 – Prea multe întrebări pentru o singură dată.
 Ia te uită, Cryss… Ca la un bătrân cal de cavalerie dat la reformă, care ciuleşte urechile şi nechează când aude goarna regimentului, încep să se trezească în el pofte de mult amorţite.
 – Eşti îngerul trimis să mă supravegheze, să mă pregătească, să mă răpună şi să mă ducă la momentul hotărât?
– Nu sunt înger!
– Mă bucur. Făpturile acelea sunt prea pure şi asexuate. Tu eşti femeie de sus până jos, ca toate femeile… Eşti?
– Eu nu sunt decât ca mine.
– Unică… Singură în Univers.
– Exact.
– Aşa vă credeţi toate. Şi chiar reuşiţi să vă prezentaţi în diferite variante. Dar acolo, între picioare, sunteţi toate cam la fel…
– Domnule!…
– Ia stai!… Parcă am mai auzit vocea asta. Parcă te-am mai văzut undeva…
– Sunt cu tine de când ai intrat în criză.
– Dar de unde şi până unde?
 – Am fost trimisă! Sau am fost chemată! Nu ştiu prea bine…
 – Da, da… se poate chiar eu… până să-mi pierd cunoştinţa, tocmai mi se vârâse pe sub uşă un prospect al unei agenţii de asistenţă medicală la domiciliu…
 – Am venit cu plăcere.
 – Cu plăcere? Îţi place să vezi cum mor oamenii?
 – Asta face parte din meseria mea.
 – Urâtă meserie.
 – Mie mi-e dragă.
 – Eu, unul, m-am scăpat pe mine…
 – Chiar eu am fost cea care te-a spălat…
 – Cu furtunul, nenorocito! M-ai aşezat pe un pat de fier fără saltea şi ai pus pe mine furtunul sub presiune. Ca pe porcul pârlit cu paie.
 – Şi când ţi-am dat cu apă rece te-ai trezit din morţi. Te-am dus în salon, te-am primenit şi ai început să urli de ai adunat toţi doctorii, că vrei să îţi dea drumul acasă. Parcă erai nebun.
 – Pe vecinul meu, care înghiţise găluşca la miezul nopţii, l-au pus pe un cărucior cu rotile şi l-au dus într-o cabină de la toaletă, unde să stea cuminte până la ora opt când se deschidea morga. Şi când s-au pornit spre ziuă pacienţii să-şi descarce speriaţi băşica udului o făceau pe lângă el că n-aveau încotro.
 – Asta e viaţa.
 – Eu nu vreau să-şi bată joc viaţa de mine nici măcar după moarte.
 – Tocmai se pregătise pentru tine sala de operaţie.
 – Dar ce era să stau să mă ciopârţească măcelarii ăia?
 – Sunt cei mai buni chirurgi.
– Un chirurg ca ăsta foarte bun i-a tăiat unui pacient tocmai bărbăţia.
 – De asta îţi era teamă?
 – De ce nu? A făcut multe femei fericite.
Îl vezi, Cryss? Ezită să pună întrebarea esenţială. Îi e frică de răspuns! De un răspuns categoric şi definitiv! La rândul ei se pare că nici biata femeie nu prea ştie cine este, ce are de făcut dincolo de timpul prezent. Sau poate ştie, dar are motive să nu se dezvăluie. Să fie, oare, povestea călăului care s-a îndrăgostit de victimă şi a victimei care a făcut o pasiune pentru călău? Rămâne de văzut…
– De fapt, cât ai de gând să rămâi la mine?
– Până la noi ordine.
– Şi până atunci?
– Să am grijă de dumneata din toate punctele de vedere.
– Dacă e aşa, ia fă câţiva paşi prin cameră! Dă din fund ca să-mi trezeşti pofta de viaţă. Pofta de femeie, că e tot una. Ca să văd dacă am de ce să trăiesc… Ce stai de lemn? Vrei să-ţi arăt?… Uite-aşa… Aşa… (se fâţâie ca o femeie deşucheată).
Nu e vina mea, Cryss, dacă a înnebunit moşul. În momentele astea de dinainte de final, când totul se tulbură şi se amestecă, luciditatea cu inconştienţa, prezentul cu trecutul, cei vii cu cei morţi, realitatea cu închipuirile, nu trebuie să te mai mire nimic la ei. Cât despre omul nostru, ce să spun… Cred că chiar vrea să o provoace. Îl auzi?
– Adu-ţi aminte de Salomeea, despre care, în Sfânta Biblie, spune cum a dansat în faţa regelui Irod, amantul şi tatăl său vitreg, ca să-i dea pe tavă capul lui Ioan Botezătorul. Îmi vrei capul? Ţi-l dau, dar fă-mă să mi-l pierd câtă vreme îl mai am încă pe umeri. Înnebuneşte-mă, fă-mă fericit. Urăsc inocenţa ipocrită.
– Nu trebuie să urăşti nimic. Am să te învăţ să gândeşti pozitiv.
– Păi, dacă e pe învăţătură, hai s-o facem. Când începem?
– Cândva, într-o zi.
– Sau într-o noapte… Noaptea, sub pătură, încolţesc gândurile bune.
– Ce mă priveşti aşa?
– Cum?
– Nu ştiu cum, parcă ai pune pe mine un semn de întrebare.
– Iată că nu te mai privesc. Mă uit în altă parte. Pe tavan, pe pereţi… Sunt învăţat cu asta… Cât am stat singur, ce făceam altceva? Priveam în gol şi îmi căutam amintirile. Şi le alegeam pe cele mai frumoase. Dar pe unele nu le mai găseam întregi. Se rupeau ca firele roase de molii.
– Acum nu mai eşti singur.
– Dezbracă-te.
– Eşti nebun?
– „Dezbracă-te”, i-am poruncit femeii pe care mi-o făcuse cadou un şeic pe vremea când foram sonde în Emirate. S-a dezbrăcat în pielea goală. Goală cum o făcuse mumă-sa. Şi s-a întins pe canapea. Aşa, cam pe o parte, rezemată într-un cot şi cu un picior îndoit; mă chema cu ochii, cu buzele, cu sânii, cu tot ce mai avea… Şi eu, ce crezi? Stam şi mă uitam ca tâmpitul. Uitasem de ce am pus-o să se dezbrace şi să se întindă pe canapea.
– Şi care e problema?
– Problema e că vreau să ştiu de ce! Ce s-a petrecut în capul meu, cu nervii mei, cu sângele meu, de-am rămas blocat! Ce zici?
– Nu înţeleg nimic din tot ce spui. 
– Spuneai că te afli aici…
– Să fim bineînţeleşi, mă aflu aici pentru ca să prestez anumite servicii şi nimic mai mult.
– Pe care le plătesc.
– Nu mi le plăteşti mie. Şi nu am nici o altă obligaţie.
– Te afli, vrei să spui, în serviciul comandat?
– Exact, domnule.
– Şi nu ai altceva de făcut decât să execuţi comenzile?
– Nimic mai adevărat.
– Atunci nu-ţi poţi permite o altă relaţie…
– Nici nu mă interesează.
– De ce? Sunt atât de decăzut?
– Poţi să fii şi Făt-Frumos.
– N-ai iubit niciodată un bărbat?
– Să nu intrăm în intimităţi.
– Eşti sterilizată? Asta ţi-a făcut-o ăla care te trimite?
– Nu înţeleg cuvântul.
– Adică scopită. Ţi s-a scos ovarul. Nu mai urlă hormonii în tine de dor de bărbat.
– Nu ştiu ce înseamnă asta, domnule.
– Nu mai ai nimic pe dinăuntru? Nu-ţi ia foc chestia aia?
Iartă-mă, Cryss, dacă scenele acestea îţi par cam vulgare, dar n-am ce să fac. Povestea nu este a mea. Eu nu fac altceva decât să o spun. Tu n-ai decât să închizi ochii şi să-ţi astupi urechile. Nu e alt somn mai plăcut decât cel care te prinde când asculţi o poveste. Ce te uiţi aşa la mine? Nu eu zic asta, să nu mă confuzi… El o spune, bătrînul din poveste. Şi povestea curge mai departe.
– Domnule, fiinţa mea nu-ţi aparţine.
– Dar cui?
– Ca oricărei fiinţe, în primul rând celui care a creat-o. În al doilea rând, sieşi!
– Este valabil şi pentru extratereştri?
– Nu cunosc.
– Roboţii ăia trimişi din alte lumi…
– Nu mă zăpăci.
– Lasă-mă să te pipăi.
– Ce să faci?
– Să te pipăi ca să pot să strig: Exişti, femeie!
– Până una alta mai ia-te şi cu somaleza.
– Care somaleză?
– Aia din Somalia de ţi-a făcut-o cadou şeicul după ce ai omorât şarpele.
– Ce şarpe?
– Care l-a muşcat de pulpă şi tu ai pus gura şi ai supt rana.
– „Parcă s-ar fi deschis şi s-ar fi închis cutia unui giuvaer de sânge, ai pune gura şi ai suge”.
– Le cam încurci, amice. Cutia era la dansatoare.
– Da, da, sigur că da… se închidea şi se deschidea când îşi arunca piciorul spre cer… iar tu ai o aluniţă pe sânul stâng, un semn discret pe coapsa piciorului drept, iar pe fesa de pe aceeaşi parte ai avut cândva un furuncul.
– Nemernicule, te-ai prefăcut… te-ai prefăcut tot timpul că ţi-a slăbit memoria… şi te-ai uitat pe gaura cheii în baie.
– Şi eu care credeam că ai lăsat dinadins uşa puţin crăpată. Şi că semnele alea par atât de autentice anume ca să nu am îndoieli…
– M-ai dus în eroare, canalie.
– Uite aşa mă joc eu din când în când.
– Să vezi când m-oi juca eu o dată şi bine. (Ridică perna de un colţ)
– Vrei să mă înăbuşi cu perna?
– Atât te duce mintea? (Îl bate cu perna, îl aleargă prin cameră, îl prinde la un colţ. Se rostogolesc îmbrăţişaţi pe covor. Deodată deasupra lui, cu un genunchi pe piept, ca un gladiator victorios. El îşi descoperă gâtul.)
– Înfige cuţitul! Adânc! Până la prăsele. Nu ezita! Să nu-ţi tremure mâna! Acum e momentul. Nu pierde ocazia!
Aceasta ar putea să fie nodul povestirii, nu, Cryss? Iată că el nu se mai împotriveşte, dimpotrivă, se oferă, o încurajează, o îndeamnă… Nu du mâna la ochi… Priveşte adevărul în faţă… Ea nu arată ca baba hârcă din motive lesne de înţeles. Dar ar putea să-i înfingă pumnalul în gropiţa suprasternală. S-ar putea întâmpla orice, Cryss, numai că povestea nu se opreşte aici… Studii savante, recente şi competente au dovedit – ceea ce ştiau anticii de demult – că Tanatos şi Eros merg mână în mână. Câteodată se substituie unul altuia, altă dată se suprapun sau se completează, dar nu se părăsesc niciodată. Momentele de apoteoză ale iubirii sunt trăite la modul suprem, ca şi cele din clipa desprinderii sufletului de trup.
– Ce te uiţi aşa la mine?
– Cum?
– Ca la o bâzdâganie.
Da, Cryss, nu eşti obişnuită cu acest stil: dialog după dialog, replică după replică. Nu tu descrieri, nu tu portretizări, nu tu explicaţii. În loc de orice altceva, las personajele să vorbească. Şi ţie, ascultătorule, îţi las libertatea să le vezi după cum gândul le gândeşte: lunguieţi sau turtiţi, cu ochii negri sau albaştri sau de peşte fiert, cu părul de mătase sau de câlţi… Vocile… Ele se pronunţă, tu să le vezi… Fiecare ascultător să-şi facă spectacolul său!
Nu sunt deloc un precursor. Înaintea mea a fost fratele meu de cruce, unul, Doru Moţoc, inventatorul teatrului imagistic, iar amândoi am fost alăptaţi la acelaşi sân al mătuşii Virginia Woolf, care ne-a şi botezat în Valurile furtunii pe care a stârnit-o. Dar să ne întoarcem la povestea noastră.
– Mi-ar fi plăcut să sfârşesc cu capul în poală la tine… Dar cine ştie, poate o să am o şansă mai mare… De tine depinde…
O îmbrăţişează, o sărută, ea stă ca de lemn.
– Nici o tresărire, nici o zvâcnire?
– Nu ştiu ce vorbeşti…
– Nu te ia aşa cu o căldură? Cu un tremurat? Cu o înfrigurare? Cu un fel de leşin? Cu plăcere? Cu bucurie? Cu dorinţa de „încă o dată”?
– Înţeleg vorbele pe care le rosteşti, dar nu pricep înţelesul lor.
– Doamne, Dumnezeule, cel fel de fiinţă eşti?
– Nu ştiu.
– N-ai avut niciodată nici o relaţie cu un bărbat, mai în intimitate?
– Nu cunosc expresia.
– Adică ăla peste ăla? El peste tine, tu peste el.
– Exclus.
– Nici dulcea iniţiere din anii adolescenţei, privirile furişate, cuvintele şoptite, dezmierdări, fiorul primului sărut?
– Nu-mi amintesc.
– Nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine. Poate că ai avut un şoc puternic, aşa, ca o electrocutare. Un viol în grup sau aşa ceva care te-a blocat pentru totdeauna. Dacă îmi dai voie… aş vrea să încerc.
– Ce ai mai vrea?
– Am citit undeva…
– Eşti un om învăţat.
– Cât am zăcut de friguri tropicale, am citit o căruţă de cărţi.
– Şi ai citit undeva…
– Că, de pildă, în fiecare bloc de piatră sau de marmură se află o statuie şi sculptorul nu face altceva decât să înlăture ce este de prisos. Şi am mai aflat că un sculptor, altul, nu tot ăla, s-a îndrăgostit atât de mult de femeia pe care o scosese din blocul de marmură încât zeii s-au îndurat de chinurile şi de rugăciunile lui şi au dat viaţă femeii. Iar tu parcă ai fi o statuie prinsă într-un bloc de gheaţă. Sau o gâză într-o boabă de chihlimbar.
– Frumoase poveşti, de ce mi le spui?
– Ca să te pregătesc… Pot să încep?
– Ce să începi?
– Să te scot din gheaţă.
– Doare?
– Dimpotrivă.
– Dacă spui tu.
– Ai încredere.
– De ce n-aş avea?
– Mai întâi părul. (îi scoate boneta) Aşa… să fluture pletele pe umerii goi. (face gesturi de parcă ar descânta-o). Fruntea, ochii cu sprâncenele… ce ochi frumoşi… obrajii… gura cu buzele… numai bune de sărutat… bărbia… gâtul (îi scoate încet bluza). Umerii, sânii… cu adevărat virgini, coastele, abdomenul… şoldurile… triunghiul misterelor… genunchii… pulpele… tălpile… (goală, scăldată în lumină, pare chiar o statuie.)
– (Îngenuncheat la picioarele ei, cu mâinile împreunate ca la rugăciune). Femeie, sfânt e numele tău!
Ai auzit, Cryss? „Femeie, sfânt e numele tău!” Nu numai numele, de fapt toată era sacră. El o sfinţise. Puterea dragostei îi dăduse puteri de demiurg. Vrei să continui tu povestea? Poate te ia somnul? Bine… Dar să ştii că ai fi visat frumos… Ia te uită, el o ridică pe braţe şi o aşază pe pat. Şi o priveşte căzut în transă. De-abia o atinge cu buzele pe frunte, pe pleoape…
(Bătrânul se ridică în picioare şi spune profetic):
– Nu e pe lume nebunie mai frumoasă decât cea din dragoste.
 (Şi ea în capul oaselor. Nu observă că este goală).
– Ce s-a întâmplat? Am visat sau este adevărat?
– Ce să visezi?
– Aşa ceva… parcă eram, parcă nu eram… pe urmă parcă am intrat într-un nor.
– Ai leşinat, dar nu am vrut să profit de tine.
– Parcă s-a întâmplat ceva cu mine, nu ştiu ce, ia pune mâna (îi ia mâna şi o aşază pe sânul din stânga).
– Inima… Îţi bate inima. Ai o inimă vie în piept.
(Goală, pe marginea patului, îşi reazămă capul de umărul lui. Îi prinde umărul în căuşul palmei. Stau aşa, căzuţi parcă în transă.)
– Doamne, să nu mă iei! Dar dacă trebuie s-o faci, ia-mă în clipa asta. Doamne, să nu mă mai laşi niciodată singur.
– Eşti cu mine!
– Până când?
– Până la urmă. Până la urma-urmelor.
– Aş vrea să te cred. Vezi că-ţi sună telefonul.
– Da, acum trebuie să plec.
– Păi vezi?
– N-am încotro. M-a chemat. Am programare. Dar fac tot ce pot să mă întorc cât mai repede.
Îl vezi, Cryss, cum se agită ca un leu în cuşcă?
– Unde s-o fi dus? Ce are să-mi ascundă?… (se plimbă nervos prin casă cu mâinile la spate. Deodată observă cartea de telefoane deschisă lângă aparat.) Un nume încercuit… Cabinet medical. Doamne… era bolnavă! A intrat hoaţa în ea. Şi nu mi-a spus. Ia te uită! Medic ginecolog! Îl cunosc. Am fost şi eu la el odată când aveam probleme şi m-a scăpat să nu-mi taie ăia boaşele… Este cel mai bun ginecolog de femei şi de bărbaţi. Dar şi mamoş. Cum de nu mi-am dat seama? Ea are alte probleme. Altele de cât bănuiam. Cum de nu m-am gândit? Avea greţuri. Începuse să se cam rotunjească la burtă… Os din osul meu, sânge din sângele meu sănătos. Dar cum s-a întâmplat? Uite că nu mai mi-aduc aminte… Am fost atât de fericit că mi-a stat mintea în loc. Sau poate mi-a luat sămânţa pe când dormeam. De ce nu, s-a mai întâmplat. O asistentă medicală a furat-o de la un muribund… Ce contează? Un lucru este sigur, că nu îl are cu altcineva… Sunt fericit. Am un copil. Îl aud cum gângureşte. Îl văd cum dă din picioruşe. Nimeni nu moare de tot dacă rămâne viaţă din viaţa lui… Vlăstarul meu… Ultimul meu vlăstar… Şansa mea de supravieţuire… Ai grijă, doctor Macarie! Ia seama, îţi sucesc gâtul… Dar mai am şi ceva pus deoparte…
Şi tocmai atunci, Cryss, ca la comandă, începe să bată clopotul bisericii în dungă, ca la morţi. Deschide aparatul de radio. Vocea crainicului la ştiri locale: doctorul Macarie a fost găsit mort în cabinetul său. Nu sunt urme de violenţă. Clopotele răsună din toate părţile. „Doctorul Macarie a fost găsit mort în cabinetul său”, repetă bătrânul cu buzele vinete, cu mâinile tremurând. „Am auzit de el! Macarie ăsta este cel mai bun ginecolog şi mamoş din târg”. 
Da, Cryss, uneori veştile ucid. Bătrânul nostru zace în fotoliu cu capul în piept. Nici nu ştiu dacă mai respiră. În alte condiţii i-am pune o oglindă în dreptul buzelor ca să vedem dacă se abureşte. I-am masa pieptul în dreptul inimii. I-am face respiraţie gură la gură. Ai fi tu în stare de aşa ceva, Cryss? Dacă mi s-ar întâmpla mie?
Dar să trecem peste asta. Să lăsăm povestea să curgă…
Nu-mi place deloc ce se întâmplă, Cryss! Cine să mai fie şi ăsta? Miroase a smoală şi a pucioasă… Iată-l cum pune mâna pe bărbia bătrânului şi-i dă capul pe spate.
– Sus fruntea, prietene!
– Da tu cine dracu’ eşti?
– Poţi să-mi zici şi aşa, dacă vrei să-mi dai un nume. Eu nu mă supăr.
– Eşti în misiune?
– Ca oricare. Fiecare cu rolul său.
– Ea te-a trimis?
– Care ea? Cunosc o grămadă de femei care mai de care, dar nici una care să-mi dea porunci.
– Ai venit să mă iei?
– Am venit să-ţi ţin de urât.
– Nu puteam să te las singur tocmai printr-un moment ca cel prin care treci. Nu ştiu de ce îmi eşti foarte simpatic… Lasă-mă să te ajut. (Îi pune sticla în mână. O primeşte, dar nu bea.) Fiecare cu soarta lui.
– A dracului soartă… Trebuie s-o duci în cârcă de la leagăn până la mormânt: Ia-o pe aici, ia-o pe dincoace, fă asta, nu fă asta! Dar ce eşti tu? Bou în jug? Cal cu zăbala în gură? Maimuţă dresată?
– Aşa a vrut Dumnezeu.
– De ce să vrea aşa? Nu eşti făcut după chipul şi asemănarea lui? Şi, dacă eşti făcut după chipul şi asemănarea Lui, cum să lase El soarta să-şi bată joc de tine?
– Şi ce poţi să faci?
– Ce poţi să faci? Ce face piţigoiul dacă e prins în cuşcă? Ştii ce e piţigoiul? O păsărică foarte dragă lui Dumnezeu, pictată chiar cu mâna lui. Şi pasărea asta, care ştie că este iubită de Dumnezeu, nu se lasă să fie batjocorită. Dacă o închide cineva în cuşcă‚, îţi înfige ghera în gât. Este singura pasăre din lume care nu trăieşte în captivitate. Singura care are curaj să evadeze.
– (Ia o gură din sticlă, se scutură!) Nu sunt piţigoi să-mi iau singur viaţa… Atât cât o să fie…
– Şi mielul aşteaptă să fie tăiat de Paşte, şi porcul aşteaptă să vină Crăciunul ca să-i pună stăpânul cuţitul în gât, şi curcanul, şi berbecul, şi ţapul. (Mai înghite o sorbitură.)
– Merge?
– (Nehotărât.) Merge.
– Ai văzut dumneata un animal, domestic sau sălbatic, să se gândească şi el, ia stai, mă, ce e cu mine pe lume? Ia stai, domnule, viaţa asta este a mea şi numai a mea, şi fac cu ea ce vreau! Ele n-au minte, n-au judecată, n-au voinţă.
– N-au minte, n-au judecată, n-au voinţă…
– Dar dacă eşti om, om adevărat, nu pe jumătate vită, poţi să alegi…
– (Mai trage o duşcă.) Ce să alegi?
– Libertatea.
– Libertatea faţă de ce?
– De totul şi de toate… În cazul dumitale să scapi de frig, de grija zilei de mâine, de sărăcie, de boală, de singurătate, de mizerie, de impozite, de amintiri, de fantome, de ceai, de terci, de frica de moarte… Mai ales de frica de moarte… O recunoşti, nu o recunoşti, toţi oamenii bătrâni trăiesc sub aceeaşi teroare: când o să fie, cum o să fie? Mă prinde în somn, cad din picioare, mă găseşte într-o poziţie indecentă? Nu există umilinţă mai mare decât această incertitudine.
– Asta cam aşa e…
– Te ţine în loc iubirea? Asta e cea mai mare eroare. Femeia este întotdeauna minciuna vinovată. Chiar când se zbate sub tine de zici că este gata să moară de fericire, e dusă cu gândul la altul. Ca să nu mai spun cum e când îşi duce trupul altuia. Tu o aştepţi şi ea se desfată cu el. Tu o crezi la biserică, îngenunchiată în faţa altarului, şi poate că ea chiar atunci îşi înjunghie amantul. Iar tu o primeşti cu braţele deschise ca pe o sfântă coborâtă din cer… Nu merită să amâni nici o secundă pentru aşa ceva.
– Viaţa ne este dată să fie trăită. Cu bune, cu rele.
– Asta e pentru omul îndobitocit!
– Nu sunt un dobitoc (încă o duşcă).
– Atunci nu poţi să nu te gândeşti că, dacă nu ai hotărât tu când şi dacă să te naşti, se cuvine ca măcar să-ţi iei dreptul de a hotărî când să te retragi… (Bea, îi înapoiază sticla.) Gustă!
– (Picură câţiva stropi ca pe un mormânt.) Dumnezeu să ne ierte!
– Aceasta este singura hotărâre definitivă şi singura pe care poate s-o ia un om în întreaga lui viaţă. Toate celelalte sunt poruncite, induse, manipulate, provizorii şi nesigure. Poţi să trăieşti cu impresia falsă că tu ţi-ai ales drumul. Ei, aş! Şi serviciul pe care ţi l-ai luat şi nevasta cu care te-ai căsătorit au depins de nişte concursuri de împrejurări. Suntem păpuşile împrejurărilor. Depindem de locul şi de timpul în care ne aflăm, de banii pe care îi câştigăm, de poziţia socială, de familie, de stat, de întâmplările care au loc, de nume, de ereditate, de molime, de capriciile vremii, de vântul solar, de conjucţia astrelor, de războaie, de dictaturi şi de anarhie, de secete, de inundaţii, de cutremure, de alunecări de pământ, de găurile din stratul de ozon, de catastrofele nucleare, de ceai, de terci, de câinii vagabonzi…
– Bieţii de noi!…
– Îţi pui pistolul la tâmplă şi apeşi pe trăgaci, într-o fracţiune de secundă te-ai eliberat de toate. Există o victorie mai mare?
– Nu ştiu…
– Sau îţi poţi pune ştreangul de gât. Nu există senzaţie mai plăcută. Se ştie cu certitudine că în momentul când se strânge laţul visezi că faci dragoste cu cea mai frumoasă femeie din lume…
– Grozav!…
– Nu recomand otrava… E scârboasă… Întotdeauna îţi cedează sfincterele… Altceva este să te arunci în gol de la înălţime. Mitul lui Icar. Al Meşterului Manole. Pluteşti în legende…
– Icar şi Meşterul Manole…
– Poţi să alegi apa. Să sfârşeşti în apa în care a apărut prima formă de viaţă… Strămoşii tăi se împărtăşeau cu apă din fluviu. Indienii din Gange… Sfântul Ioan Botezătorul în apa Iordanului… Să se întoarcă apa în apă… Corpul omului conţine apă în proporţie de 70 la sută… Mai ia o gură!…
– Ştii ce vreau eu să mai ştiu?
– Mă aflu aici ca să te lămuresc.
– Dacă este aşa cum spui, de ce nu-ţi zbori creierii, de ce nu te spânzuri, de ce mai faci purici pe aici?
– Nu e momentul să afli… Am să mai trec pe aici…
Nu ştiu, Cryss, pe unde dispare arătarea asta când intră precipitat pe uşă tocmai femeia pe care nu mai spera s-o revadă.  Se opreşte în mijlocul camerei, priveşte de jur împrejur, apoi îşi fixează privirea asupra bătrânului parcă măsurându-l).
– Ai venit să mă iei?
– Am venit să rămân.
– Trecuşi pe acolo?
– Trecui.
– Îţi terminaşi treaba?
– Terminai.
– Când mai ai programare?
– Deocamdată sunt scutită.
– A murit doctorul Macarie.
– Cine e doctorul Macarie?
– Nimeni.
– Cum nimeni?
– Adică nu contează. Azi unul, mâine altul, cine să le mai ţină socoteală.
– Doctorul Macarie…
– Cel mai bun ginecolog şi mamoş din oraş, a adus pe lume sute de copii.
– Moartea nu alege.
 – Nu alege, dar culege… Doctorul Eduard Macarie.
– Tu?
– Eu? Ce?
– Te simţi bine?
– Nu mă uitai în oglindă.
– (Parcă înţelege despre ce e vorba, îşi aruncă pălăria, poşeta, pardesiul.) Uite-mă! Mă vezi? Mă auzi?
– Orb nu sunt, surd nu sunt.
– Exist? Sunt sau nu sunt?
– Ce vrei să spui?
– Am venit.
– O ţii aşa întruna.
– Ce s-a-ntâmplat cât am fost plecată?
– Arătările…
 – Ce arătări?
– Fantome, strigoi, năluci, iele, vedenii, vârcolaci, draci bălţaţi… Nu ştiu de unde au ieşit, din pământ, din capul meu ameţit. Stam nemişcat în fotoliu şi ele dănţuiau în jurul meu şi mă atingeau şi mă împungeau şi se strâmbau la mine. Să nu mă mai laşi cu ele.
– Nu te mai las…
– Ia-mă şi du-mă!… Du-mă… Nu… Unde să mă duci?
– Nu ştiu!
– Să nu pleci fără mine.
– Nu plec fără tine.
(El se ridică în picioare. Îi pune amândouă mâinile pe umeri.)
– Eşti aici? Eşti cu mine?
– Nu mă vezi? Nu mă auzi?
– Aşa, ca prin ceaţă… Ca de departe… Din ce în ce mai în ceaţă, din ce în ce mai departe.
– Poate ţi se pare…
– Pot să te pipăi?
– Ai mai făcut-o!
– Şi ai rămas la fel?
– Mă bănuieşti de ceva?
– Unde ai fost?
– Iar începi?
– De, ca prostul… Când are ultima ocazie să afle.
– Nu am voie să-mi păstrez şi eu un secret?
– Da, sigur, ca orice femeie. Dacă femeie eşti…
– Dar ce să fiu?
– Nu mai are nici o importanţă, totul se întunecă.
Se îmbrăţişează. Stau aşa, lipiţi unul de altul, ca într-un grup statuar.
– Pezevenghi bătrân, de ce-mi vâri mâna pe sub fustă?
– Am vrut să mă verific…
– Da?
– Asta e!
– Dezbracă-te!
– Eu?
– Amândoi!
– Ai înnebunit, femeie?
– Hai să înnebunim împreună!
– Ce o să zică lumea?
– Care lume? Asta? N-are decât! Ailaltă? Nu-mi pasă… Hai, curaj!
– Să-mi dau jos şi pantalonii?
– De ce nu?
– Şi chiloţii?
– Nu e nevoie. Nu avem de făcut altceva decât să ieşim din noi.
– Tot mai suntem în vis?
– Înseamnă că visăm amândoi la fel.
– Până când?
– Dă-mi mâna! Dacă e să ne trezim, aşa să ne trezim. Sau aşa să visăm fără sfârşit.
Da, Cryss, dă soarele devale. Şi eu am scăpat cu capul pe umeri. Şi se pregăteşte lumea să se culce şi să viseze. Şi tu ai adormit. Adormişi cu capul pe umărul meu. În braţele mele. Ca un copil. Bujori în obrăjori. Petale de trandafiri pleoapele tale. Miez de rodii – buzele… Trezeşte-te, copile. Ne-am apropiat de finalul povestirii. Deschide ochii, Cryss. Desfundă-ţi urechile. Poate aflăm cine este făptura asta, de unde a venit, dacă a trimis-o cineva şi de ce. Mie mi se pare că n-ar fi chiar ea cea de la începutul povestirii. Mai exact alta în aceeaşi piele. Până şi glasul i s-a schimbat. Avea la început o voce frumoasă, poate prea frumoasă, dar parcă ar fi fost de pe o placă de patefon, de pe un CD, înregistrată cu sintetizatorul. Acum e mai caldă, mai feminină, mai omenească…
Ia te uită, lumânări de nuntă, flori, bărbaţi în fracuri, femei în voaluri, preotul cu cădelniţa, fum de tămâie, coroane şi jerbe, buchetul miresei, bradul cu vârful în jos, clopote care plâng, clopote care râd, clopote care suspină, bate toaca de vecernie, Isaiia dănţuieşte, cineva le pune oamenilor flori albe cu beteală în piept, altcineva le pune în mână lumânări aprinse cu câte o batistă şi un covrig legat de ele şi un glas parcă coborât din pământ, coborât parcă din cer. „Dacă are cineva de spus ceva împotrivă să spună acum, dacă nu să tacă în veci”.
„Vrei de bună voie şi nesilit de nimeni să te însoţeşti cu această femeie până moartea vă va despărţi?” „Vrei de bună voie şi nesilită de nimeni să te însoţeşti cu acest bărbat până moartea vă va despărţi”? „Nu ne va despărţi niciodată!” „Jurăm”. „Noi suntem uniţi pentru totdeauna în vecii vecilor”.
„Mulţi ani trăiască!” „La Mulţi Ani”! „Aliluia – alilui”. „Veşnica lui pomenire”.
„Clopote de nuntă. Clopote de îngropăciune. Clopote – clopote – clopote.” „Veniţi şi la botez.” „Când are loc parastasul?” „Botezăm la anul pe vremea asta”!
Clopote, clopote. Lume, lume.
Mai e şi mâine o zi. Mai răsare şi mâine soarele. Şi mai e loc de o poveste. De o mie şi una de poveşti. Şi de povestea ta, şi de povestea mea. Poate de povestea noastră, Cryss!
Ce de huiete… Ce de vuiete…

Text prescurtat din romanul cu acelaşi titlu aflat în pregătire

2006-07-14T17:00:00+03:00