Gabriel Liiceanu afirmă în Prefaţa unui volum ce reuneşte două eseuri ale lui Petru Creţia,  Ahile sau despre forma absolută a prieteniei şi Ariel sau despre forma pură a libertăţii (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009), că acesta ˝vorbea cu ajutorul celor foarte mari, despre el însuşi, iar despre ei, cu tot ce învăţase despre viaţă pe cont propriu˝. Pe lângă elogiu, formula oferă şi o definiţie a marii culturi ca un transfer continuu, în ambele sensuri, între operele majore şi substanţa proprie. Primul eseu, la care mă voi referi în continuare, este unul dintre cele mai profunde texte despre antichitatea greacă pe care le-am citit. Este vorba despre o interpretare a Iliadei lui Homer din perspectiva protagonistului, Ahile. De altfel, afirma Creţia ˝epopeea este, de fapt, o Ahileidă şi nu poate fi înţeleasă fără a şti bine cine este Ahile în istoria închipuirii omeneşti˝. Tocmai aceasta încearcă să lămurească fascinanta sa incursiune în lumea homerică.
Ahile, omul pasiunilor nemăsurate şi contradictorii, este în viziunea lui Creţia un personaj tragic, iar Iliada un mare poem tragic. În consecinţă Ahile sau despre forma absolută a prieteniei este o meditaţie asupra tragicului. Pe urmele lui Nietzsche, cu a cărui viziune din Naşterea tragediei se înrudeşte, Petru Creţia nu priveşte tragicul ca pe un rezultat al unei culpe morale, ci ca dat ontologic înscris în însăşi fiinţa lumii homerice. Esenţa acesteia este ˝un principiu cosmic şi vital care nu poate fi numit decât Forţă, Sufletul puternic al lumii şi voinţa ei de viaţă arzând până la stingerea morţii˝. Toate câte există degajă energie, de aici prospeţimea mereu reînoită a lumii homerice, una ce palpită de viaţă şi de bucurie, chiar în plină durere cauzată de război şi de suferinţă.