Autor şi coautor al câtorva volume de versuri, Florentin Sorescu a surprins cu siguranţă pe mulţi dintre cunoscuţii săi cu o piesă de teatru, Arca lui Iona, pe care când am citit-o, nepubicată încă, mi-am zis: iată în sfârşit împlinirea anunţatei despărţiri de cotidian (aşa se intitulează un volum colectiv al unor poeţi argeşeni în care e şi el prezent). Recitind piesa, publicată între timp la Editura Brumar (Timişoara, 2010) am ajuns la concluzia, pe care o voi dezvolta în cele ce urmează, că depăşirea cotidianului se realizează prin confruntarea cu o problematică în acelaşi timp psihologică, filosofică şi religioasă.
Piesa debutează într-o atmosferă ca de dinaintea Potopului, creată de o ploaie ce durează, aflăm de la un personaj, de „două luni  şi nouă zile”. Pe acest fundal ploios o voce rosteşte, conform indicaţiilor de regie, pasaje din cartea profetului Iona din Vechiul Testament. Personajele principale sunt doi bărbaţi, Gavril şi Ignat şi două femei, Elvira, soţia lui Gavril şi o domnişoară necunoscută însoţită de un câine, pe nume Karl. Acţiunea este aproape nulă; cu excepţia faptului că Ignat iese în ploaie (va face acelaşi lucru şi Gavril în final) unde o întâlneşte pe domnişoara cu căţelul şi-i aduce în casa vecinilor săi, nu se întâmplă nimic. În schimb se discută pe diverse teme şi în diverse registre,de la certuri domestice la teme generale, etico-filosofico-teologice.