Evoluţia comunităţii noastre, a piteştenilor, se petrece într-o zonă geografică avantajoasă, ondulată de suişuri şi coborâşuri ce-ar putea fi învăluite de marama literară atât de frumos ţesută în cuvintele lui Lucian Blaga: „dealurile încrederii şi văile răstignirii”. Spaţiul geografic în care s-a dezvoltat acest oraş nu trebuie ignorat pentru că, în mod firesc, şi-a pus şi îşi pune amprenta asupra locuitorilor săi într-o permanenţă a istoriei. Nicolae Iorga arăta că „pământul suveran, cu vecinătăţile şi cu orizontul lui, îşi va impune voia”. Dar în tandemul pământ şi om, cel din urmă are rolul decisiv, căci prin calităţile şi defectele sale menţine funcţiile coordonatelor geografice şi contribuie la funcţionarea lor.
Coordonatele noastre geografice ne situează, însă, într-o societate românească afectată de criza valorilor şi modelelor. Una dintre desele întrebări care-mi vin în minte este: cine mai formează, azi, caractere şi conştiinţe?
Într-o lume care contribuite ireversibil la destrămarea „Galaxiei Gutenberg” numită atât de inspirat de sociologul canadian Mc Luhan, când cartea şi universul tipăriturii reculează în faţa informaţiei electronice, ne străduim să construim o democraţie participativă, să menţinem comunicarea dintre oameni ca formă esenţială a exprimării şi să legitimăm un regim politic influenţat de modul în care oamenii comunică, fără să mai acordăm importanţa cuvenită valenţelor formative.
Unii susţin că atitudinea este una modernistă, deşi vorbim prea mult despre modernitate în condiţiile când prea puţini sunt cei care ştiu să o definească. Excursul la democraţia modernă în care puterea politică se exercită prin reprezentanţi aleşi, aşază un hublou bine ermetizat între democraţia directă din timpul lui Pericle şi cea de azi, când fiecare vorbeşte în primul rând pentru sine, fie ales, fie alegător şi ne îndepărtează tot mai mult de miracolele numite caracter şi conştiinţă. Mulţi dintre tinerii aflaţi la vârsta când încep să-şi contureze personalitatea nu mai găsesc acele modele intelectuale învrednicite cu forţa necesară pentru asanarea imoralităţii, vulgarităţii, urii şi tuturor resentimentelor care ne dezumanizează.
 Cartea scrisă, înlocuită treptat de cartea virtuală, a parcurs era „old media” care a pus bazele democraţiei indirecte sub controlul contri­bu­torilor la informaţie, ca să se integreze curentului „new media” cu sprijinul major al creatorilor şi utilizatorilor, producători şi consumatori de informaţie, cetăţeni ai statului global. Dar ce informaţie consumă şi ce informaţie produc aceştia, câtă vreme sunt lipsiţi de modele? Conştienţi de apartenenţa la Uniunea Europeană, ne clădim aspiraţiile prin depersonalizare şi dezrădăcinare fără să înţelegem că este necesar să ne individualizăm în această diversitate şi că omogenizarea este un proces dezagreat în acest spaţiu.
Cine mai formează, azi, caractere şi conştiinţe? Elitele îşi sacrifică geneza şi reperele istorice, îşi expiră adevăratele conştiinţe şi valori, îşi reneagă identitatea şi ne eşuează viitorul în numele propriilor cariere politice. Filoanele naţionale, culturale şi spirituale sunt îngropate în munţi de steril. Câţi dintre tinerii acestei democraţii participative ştiu că Papa Sixt l-a numit, pe Ştefan cel Mare, „athleta christi” („atletul lui Hristos”) sau că Dimitrie Cantemir a fost primul umanist român primit în Academia de la Berlin?
Avem nevoie majoră de vocaţie şi de renaşterea omului de vocaţie specific unei colectivităţi moderne, bine structurate, a cărei formă superioară o reprezintă poporul, naţiunea. Azi, instinctul nostru de conservare nu mai este validat de stimularea vocaţională pentru că nu mai ştim încotro să ne canalizăm energia şi cum să o valorificăm. Poate că ne-am dori încurajarea şi consolidarea unei conştiinţe critice edificată pe realism şi obiectivism. Dar pentru aceasta este nevoie ca în sufletul românesc să renască, să se dezvolte şi redobândească valorile naţio­nale.
Este timpul să fim sinceri cu noi înşine, cu istoria noastră şi cu prezentul ce se transpune, la rândul său, în istorie. „Astăzi, mai mult ca oricând, a avea o imagine adevărată despre sine este esenţial pentru poporul român”.
Nu sunt istoric, dar întoarcem filele unei reviste de istorie, ce restituie cititorilor săi gândurile noastre. Poate şi din acest motiv, gândul meu se îndreaptă, prin aceste rânduri, către un reper intelectual de o vastă cultură istorică, academicianul Florin Constantiniu. A plecat dintre noi un om de excepţie, cum rar întâlneşti într-o viaţă. A plecat tăcut şi trist, după ce timp de o jumătate de secol a fost un far al inteligenţei şi al francheţei în opinie. Ne-a lăsat moştenire „O istorie sinceră  a poporului român” care, din păcate pentru diversitate, s-a oprit doar la cea de a patra ediţie.
Gestul unei restituiri sincere a istoriei noastre rămâne o premisă mereu actuală, în condiţiile când ceea ce-i preocupă cel mai mult pe oameni este caracterul bun sau rău al faptelor semenilor lor.
Noi şi semenii noştri suntem datori să împărtăşim principii de rang superior printr-un comportament decent, să consolidăm Ceea ce se întâmplă cu istoria noastră se datorează sincerităţii cu care ne invocăm şi ne cunoaştem obârşia, convingerii cu care ne revendicăm responsabilitatea pentru traiul tihnit în comunitate.