În copilărie, jocul meu preferat era „de-a şcoala”. Astăzi, când văd manualele cu care sunt chinuiţi elevii, îmi spun că, probabil, dacă aş fi avut asemenea manuale aş fi fugit de la şcoală. Dar nu sunt numai elevii supuşi la cazne, ca pe vremea faimoasei „Gramatici” pe care o probozea Creangă, ci şi profesorii. Dar asta e altă poveste.
În cursul dezbaterii iniţiate la Câmpina de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România în 12 noiembrie curent, am putut afla, de la unul dintre participanţii care au luat cuvântul, că Ministerului Educaţiei a interzis ca elevilor să li se mai pretindă lecturi obligatorii pentru vacanţă. Confratele nostru era scandalizat şi, pe urmele lui, cam toată asistenţa – scriitori, jurnalişti de cultură, cadre didactice. Dacă îmi e îngăduită o figură de stil, de pe vremea lui Spiru Haret nu a mai luat acest minister o măsură înţeleaptă. În sinea mea, nici nu cred că a pornit din minţile funcţionarilor de acolo ci ea se va fi pus în aplicare numai la presiunile vreunui părinte cu mare influenţă, excedat de temele stupide care le strică vacanţele copiilor săi. Dar, până la urmă, efectul contează.
Nu ar trebui să ni se pară un abuz acesta. Abuz a fost atunci când elevii erau obligaţi să prezinte caiete întregi cu conspecte după cărţile pe care le-au citit, chipurile, în vacanţă. Să zicem că nu se punea problema să copieze unii de la alţii respectivele rezumate. Deşi numai asta, fără a mai socoti timpul imens necesar scribălăritului, şi era de natură să distrugă şi vacanţa (cum poate să aibă şcoala autoritate pe timpul vacanţei într-un regim care nu e fundamentalist, asta e greu de înţeles), şi vreo prezumtivă propensiune a elevilor mai puţin hotărâţi pentru lectură. Contracarată inept cu obligaţia scrisului după aceea, „zăbava” cititului devenea una care nu mai era nici „plăcută” şi nici „de folos”, cum tot pomenim noi cuvintele cronicarului. Port o amintire luminoasă tuturor profesorilor mei de română care nu ne-au obligat să citim în vacanţe.