Dispariţia obiectului, a figurativului uşor de citit, propune în artă denumirea de artă abstractă pentru creaţiile în general diverse de la începutul secolului al XX-lea. De fapt, aşa-zisa artă abstractă îndepărtează din imaginea plastică elementele lumii vizibile şi pune în loc elemente de comunicare de genul petelor, semnelor, volumelor, liniilor etc. În fond, legătura cu realitatea nu se rupe, mergându-se pe construcţii, cu un control logic menit să comunice întreaga emoţie care este acumulată de artist în timpul observării lumii din jurul său.
Aparenta îndepărtare de la realitate desparte arta plastică de literaturizarea creaţiei, artiştii transformând opera într-o realitate în sine.
Din 1910, când Wassily Kandinsky a pictat primele „improvizaţii” şi până în zilele noastre, arta abstractă se manifestă divers, mergând pe valenţele expresive ale culorilor şi mai ales pe expulzarea universului interior al artistului.
De la constructivismul lui Malevici, concretul lui Van Doesburg, muzicalismul lui Kupka, action-paiting al lui Pollock sau neoplasticismul lui Mondrian, arta abstractă rămâne o constantă a artei sec. al XX-lea şi iată şi a sec. al XXI-lea. Mai mult, în urma noilor tehnologii de comunicare se dezvoltă impresionant.
România, ca parte importantă a Europei, nu rămâne în afara evenimentului artistic ce s-a denumit artă abstractă. Începând cu sculptorul Constantin Brâncuşi şi pictorii M. Teutch sau contemporanul nostru Horea Mihai, arta plastică românească, mă refer la arta cu tendinţe clar nefigurative, a evoluat, ţinând pasul cu problemele de comunicare abordate de tehnologia secolului al XXI-lea.
Universul ostil în care trăim, plin de mistere şi necunoscute, a deschis atâtea posibilităţi de comunicare din partea artiştilor, câte nici nu ne putem imagina. Este o invitaţie să vă aplecaţi cu mai multă răbdare spre tematici nu numai filozofice, ci şi problematici socio-politice.
Neliniştile personale ale artiştilor ne invită într-o escapadă – într-un spaţiu utopic –, dar şi în realităţi cotidiene.