Este vorba despre expoziţia deschisă la Galeria Metopa din Piteşti, până către jumătatea lui februarie, expoziţie cu existenţă dublă. Lucrările – pictură, grafică, ceramică – se înfăţişează ochiului acum, în 2012, proaspete şi virgine ca la vârsta creaţiei. The Painters are în vizor anii ‘70,  ani în care Filiala de la Piteşti a Uniunii Artiştilor Plastici din România căpăta coerenţă şi se consolida, inclusiv ca şcoală, ca profil de grup care aderă la o idee, la un crez, ca suprastructură aspirând la o formulă de integrare în spaţiul românesc de creaţie plastică.      
Vernisajul expoziţiei a avut loc marţi, 24 ianuarie, zi istorică, dar şi zi de proteste. Galeria Metopa este situată în vecinătatea Pieţei Vasile Milea. Poporul scanda împotriva guvernului şi a preşedintelui, la Metopa trecutul îşi lua cumva revanşa. Într-o altă citire, cu alte semne, poate chiar cu altă ortografie, se poate spune că arta plastică argeşeană înţelegea să se solidarizeze cu sufletul colectiv.
Cel dintâi artist din galerie, asupra căruia ochiul inimii mele se deschide întotdeauna clipind des, este Gheorghe Pantelie. Nu mai există, fizic, printre noi, dar este ca şi cum n-ar fi încetat nicio clipă să existe. Nu ştiu dacă a fost numai pictor Gheorghe Pantelie. Înclin să cred că relaţia lui cu Culoarea a depăşit cadrele înţelegerii comune a picturii. Făcea pictură, dar făcea şi poezie, făcea şi filosofie. Ca într-un ritual alchimic, desfăşurat cu discreţie, prindea între degete fulgerul Culorii, îl pătrundea cu toate simţurile, îl rostogolea, se împrietenea cu el, până când deveneau una. Pe pânză şi în viaţă. Lucrările de la Metopa despre acest Gheorghe Pantelie vorbesc, în favoarea lui depun mărturie.
La polul opus, fratele mai mic şi supravieţuitor, Ion Pantilie, tremură extatic dinaintea aceleiaşi Culori. Cerebral şi trufaş, deşi trufia nu şi-o recunoaşte, Ion Pantilie analizează, întreabă, cere mereu răspunsuri. Un bărbat care are toate datele să învingă, în viaţa reală, de-afară, un crispat şi-un fragil, la vârsta lucrărilor de pe simeze. Pluteşte, dând senzaţia că se va destrăma, de-a lungul obiectelor, în atmosfera de turn de fildeş a compoziţiilor sale. Mângâie, fără să atingă. De altfel, chiar şi astăzi mângâierea de pe pânzele lui se petrece în absenţa atingerii. O atingere pe care ai învăţat să n-o mai aştepţi.
Daniel Preduţ are statut – cred că-mi îngăduie să spun aşa – de reflex în această expoziţie. De reflex luminos. Reacţionează la cea mai uşoară schimbare de aer, lăsând permanent deschisă portiţa către necunoscut. Geometria, spaţialitatea, jocul cu pata de culoare, balansul între registre, cochetăria cu umbra, una dintre cele mai pudice umbre din câte am văzut eu, sunt marca lui Daniel Preduţ.
Mara Diaconu respiră liberă pe pânze, semnalizează cu toate farurile. Discretă în viaţa de zi cu zi, în lucrări transmite de fiecare dată o emoţie puternică, înverşunată chiar. Pare că sufletul ei este sufletul unui prizonier de război. Ştie că, pentru ea, nu există cale de împăcare cu lumea în care-i constrânsă să trăiască. Aşa că alege să se revolte în culoare şi prin impetuozitatea liniilor care curg şi ele la fel ca sângele. Mara Diaconu e o graţioasă cu subconştient de Jeanne d’Arc. Toate expulzările ei sunt expresia unei feminităţi emancipate, întoarse, după voie, cu faţa când spre lumină, când spre întuneric.
Mircea Bârloiu se remarcă, în această expoziţie, printr-un portret de primă tinereţe, clar şi luminos. O piatră preţioasă care face ape-ape. Grafician nuanţat, subtil, Mircea Bârloiu prinde ca din zbor orice freamăt, cutele pielii, ca şi cutele întâmplării. Tocmai de aceea compoziţiile lui sunt premise pentru istorii ce stau să înceapă sau aşteaptă să fie continuate.
George Dobrică e tot o patimă. Cu precizarea preţioasă că ştie să extragă din patimă tot atâte delicii câte sfâşieri îl descompun. Dimensiunea căreia i se aşterne, ca un pat de spaimă şi – spuneam – de dulceaţă târzie, ţine de alţi zei decât cei cunoscuţi şi recunoscuţi. Cu George Dobrică plonjezi în ceea ce trece pe lângă tine, dar fără ca tu să fi văzut, în ceea ce nu înţelegi, numai că neînţelesul seamănă cu figura tăinuită în adâncul propriei fiinţe. A ta, a altcuiva?… S-ar zice că pictorul lucrează orb în această lume, cu ochii larg deschişi, însă, în altele.
Constantin Mosoia se dovedeşte acelaşi contemplativ de spiţă nobilă, aplecat asupra cursului naturii din instinct. Expansiv, generos, se lasă pradă plăcerii de a fi în acord cu formele Creaţiei, lumina le slujeşte cu devoţiune, fie că sunt plante, animale de apă sau de casă, peisaje adunate pe-un câmp răscolit de arşiţă, terase la mare.
Augustin Lucici se prezintă în această expoziţie cu portretul fiului său, în anii primei copilării. Impecabil. Pentru că-şi adoră copilul, a reuşit să-i prindă cel mai frumos surâs. Surâsul pentru care ţi-ai dori lucrarea acasă la tine, îmbrăţişând cu puritatea ei toţi cei patru pereţi.
Stela Lucici vine în expoziţie cu ceramică. Un serviciu de ceai, de cafea, volume îndulcite de cuta sau de buza detaliului care dau, de fapt, măsura fiecărui obiect în parte. Stela Lucici este specialistă în arta detaliului. Graţia din detaliu prinde viaţă. Ca pasărea din penaj, din linia ascuţită a penelor.
Margareta Popescu este o prezenţă recognoscibilă. A rămas ea însăşi, fidelă unei viziuni care porneşte întotdeauna de la miez. În cazul ei, începutul şi sfârşitul nu există. Viaţa se concentrează între pereţi despărţitori. Pereţii aparţin, însă, altcuiva. Casa ei este între pereţi şi numai acolo. Definitorie pentru această percepţie este tocmai culoarea. Te acoperă, te întovărăşeşte, îţi ţine de cald, e aproape, nu face zgomot. La fel ca artista.
Anca Giura e o îmblânzitoare de suflete. În viaţă, ca şi în artă. Armăsarul ei alb e o dovadă că forţa stă deopotrivă în formă şi în culoare. Forma şi culoarea sunt resurse vitale. Sunt energie. Anca Giurea se pliază pe ele, aruncându-le în lume ca pe nişte flamuri care, atunci când vor cădea, acolo unde vor cădea, se va face linişte.
Ion Vlad şi portretul câinelui cu ochi tandri. O tandreţe umană, vie, fremătătoare. Artistul, şi el umbrit de alte ceruri astăzi, avea un cult pentru chip, faţă, obraz, linia care distinge, care marchează diferenţa. Specială este maniera în care înţelege să vizualizeze această diferenţă. Dincolo de prima clipă, clipa primului contact, ea devine interioară şi pleacă în căutarea paradisului pierdut.
Şerban Popescu rămâne fidel traiectului său de colecţionar de forme şi de clipe. Căci, în ce-l priveşte, clipele sunt forme şi formele au, de multe ori, vibraţia clipei. Naturile statice îşi construiesc propria atmosferă, au nevoie de ea ca să existe. Şerban Popescu este, în mod categoric, unul dintre cei ce depind de tipare, de cadre, ca să poată fiinţa pe deplin.
Ileana Giura Selbing, de ani buni doamnă a Sibiului, provoacă prin geometriile sale. O artistă remarcabilă, tenace şi imaginativă în acelaşi timp. Zeul – sau îngerul – îi conduce doar parţial mâna. Artista punctează o profunzime care nu este neapărat a vârstei şi a experienţei de viaţă. Este mai mult de-atât. Viziunile sale se nasc din mici tăieturi, hiatusuri, curbe, aşa cum un cuvânt se naşte într-o familie tutelară de cuvinte.
Cătălin Antonescu descoperă un lirism irizat, ca un văl curgător peste epica unei compoziţii vechi. Are aerul – şi poate că şi darul – de a împrumuta nuanţe unor lucruri mici şi simple, arhicunoscute, familiare, atât de familiare, că nu le mai dai nicio şansă în materie de senzaţii noi, care să le repună în valoare. Şi totuşi Cătălin Antonescu o face. Lucrările sale spun că nimic nu se sfârşeşte, că mai e întotdeauna ceva de spus.
Mircea Gojgărea, un alt dispărut prea din vreme, irumpe, în expoziţia de la Metopa, într-un verde sumbru, de nimic bun prevestitor. O furtună pare că anunţă începutul unui cataclism. Cam în aceşti termeni se actualizează, reactualizează, în timpul nostru, Mircea Gojgărea. Cu siguranţă că, de va fi fost să aibă ani mai mulţi la dispoziţie, lucirile sale care taie în carne vie ar fi reuşit să doară cu adevărat.