L-am iubit prea mult pentru ca acum, la trecerea din cele pământeşti, să-i scriu un necrolog; l-am respectat prea mult pentru ca să însăilez o anostă contabilitate a lucrurilor pe care le-a făptuit; mi-l amintesc prea plin de energie şi vitalitate pentru a mi-l imagina pe năsălie; mi-a adus prea multă bucurie în viaţă pentru a-i marca trecerea printr-un bocet… Nimic din toate astea nu i se potrivesc lui Barbu Brezianu. Pentru mine el rămâne viu şi binecuvântez faptul că ştirea dispariţiei sale venind prea târziu m-a împiedicat să mă confrunt cu imaginea chipului său îngheţat, cu ritualul solemn şi trist al coborârii sale în ţărână. Peste vămile trecerii Styxului, pentru mine flutură încă zâmbetul său plin de bunătate, cu bucuria mijindu-i veşnic în privirea vioaie şi iscoditoare.
În primăvara acestui an, Barbu Brezianu ar fi împlinit 99 de ani, dar, cu toată vârsta înaintată, nu s-a putut spune despre el vreodată că era împovărat de ani. Uşurinţa cu care se mişca şi agilitatea spiritului său negau ideea de declin. La vârsta cedărilor, el călătorea şi conferenţia prin lumea largă, susţinând cu îndârjire cauza lui Brâncuşi; la vârsta când spiritul picoteşte, el era mai vioi ca oricând; la vârsta la care reacţia celor din jur faţă de cei de o vârstă cu el e toleranţa, el stârnea admiraţie. A avut parte de o longevitate fizică şi intelectuală care contrazicea ideea de senectute ca perioadă a neputinţei şi prăbuşirii.