“Pentru mine, Miró înseamnă marea libertate”
Alberto Giacometti

De origine catalană (s-a născut la Barcelona, în 1893, şi a murit la Palma de Mallorca, în 1983), Joan Miró şi-a împărţit existenţa între Paris, unde îşi petrecea iernile şi Montroig, ferma paternă din Catalunia; între spiritul pământului în care s-a născut şi patria spirituală. Puternic ancorat în tradiţiile catalane – “Noi, catalanii, afirma el, credem că trebuie să ai picioarele bine înfipte în pământ pentru a putea sălta în aer”, artistul a fost în acelaşi timp, după propria-i spusă, “catalan universal”, prin acest termen înţelegându-se acea amprentă tradiţională ce-i era caracteristică şi universalitatea creaţiei sale. A avea picioarele bine înfipte în pământ, pentru Miró a însemnat respectul pentru tradiţie; expresia “a sălta în aer” însemna pentru pictorul catalan a transplanta substanţa vechii arte catalane, tradiţia picturală romanică în “ultramodern”,  pe solul totalei libertăţi de exprimare a secolului XX. Or, niciun alt artist nu a fost mai degajat în alegeri şi modalităţi de expresie decât Miró. Paul Valery, cred, spunea că leul e suma oilor consumate. Catalanul Juan Miró a digerat într-un festin pantagruelic tot ceea ce arta modernă a produs în secolul trecut: fovism, expresionism, realism poetic, cubism, dadaism, suprarealism, abstracţionism pentru ca, în final, din această mixtură să rezulte o artă de sinteză absolut originală care poartă inconfundabila amprentă Miró. Acest lucru se datorează excepţionalului simţ de libertate care a caracterizat atât omul, cât şi opera lui.
Când luminoasă, când sumbră, când plină de umor, când marcată de accente tragice, când jucăuşă, când gravă, când poetică, când telurică; arta lui Miró încântă sau stârneşte vehemente contestaţii, însă nimeni nu rămâne indiferent în faţa ei. Sensibil ca o mimosa când vorbeşte despre natură – asemenea Micului Prinţ – “Un fir de iarbă este la fel de preţios ca un arbore sau un munte” – Miró este şi cel dintâi care a vorbit pe un ton extrem de agresiv despre “asasinarea picturii”.
Pictorul e asemenea astrului nopţii, Luna, pe care o evocă şi invocă în numeroasele tablouri din seria “Constelaţiilor”, are o faţă luminoasă şi strălucitoare şi una întunecată. Cea mai reuşită caracterizare a temperamentului său şi-a făcut-o Miró însuşi: “Sunt de un natural tragic şi taciturn. (…) Dacă există ceva umoristic în pictura mea, eu nu l-am căutat în mod conştient”. După care adaugă: “Şi să dea Dumnezeu ca niciodată să nu-mi lipsească Sfânta Nelinişte! Graţie ei, oamenii au progresat”. Fiice ale ochilor, lacrimile râsului şi ale tristeţii sunt surori gemene, iar cele decurse din râs acoperă adesea, cu bună ştiinţă, tristeţea şi tragicul ca atare, nimic nu mai miră în arta catalanului. Logica omului de rând nu e aceeaşi cu logica artistului; a judeca prin simţul comun creaţia e o aberaţie ce se plăteşte cu erori şi păcate contra artei.