Petra, cetatea cu ziduri de mătase

Pentru europeni noţiunea de arhitectură este indestructibil legată de două lucruri: de ideea de a construi şi de alb-neutra culoare a tencuielilor ce o îmbracă. Cât de înrădăcinate sunt cele două feţe ale arhitecturii în mentalul european poţi constata după uluirea înscrisă pe figurile şi în ochii vizitatorilor care calcă întâia dată la Petra. Cetatea nu-i construită, ci săpată în stâncă, şi nu-i albă, ci colorată. Constatarea e cu atât mai şocantă cu cât, înainte de a ajunge aici, treci prin Aman, capitala Iordaniei, cel mai cenuşiu oraş din lume pe care l-am văzut vreodată. Casele ce urcă pe colinele capitalei iordaniene sunt făcute exclusiv din piatră. Niciun zvâcnet cromatic nu întrerupe monotonia construcţiilor, niciun sclipet de culoare nu-i tulbură nesfârşitul cenuşiu din care Amanul, dacă am înţeles bine, a făcut motiv de fală din moment ce prin lege este interzis a se construi în vreun alt fel de material ori într-o altă culoare.
Privită de la înălţimea terasei hotelului din care am mas peste noapte, şi acela situat pe o creastă, în depărtare, jucând în uşoara pâclă a zorilor, Petra nu e decât o îngrămădeală de stânci ce seamănă cu măselele sparte ale unui mastodont. Cu niciun chip nu puteam, privind haotica stâncărie din zare, să-mi imaginez miraculoasa cetate la care visasem de atâta timp. Abia când m-am angajat pe strâmtul culoar stâncos ferestruit în mii de ani de ape, cu pereţii de stâncă înalţi ce nu îngăduiau să răzbată cruda lumină solară a dimineţii caniculare, am început să mă dumiresc ce înseamnă cu adevărat Petra. Părea că o mână nevăzută azvârlise peste stânci un văl de mătase uşor şi fin, colorat în cele mai delicate nuanţe şi tonuri mergând de la gri perlat la uimitoare nuanţe de galben şofran pentru a se ajunge la un roşu cărămiziu intens care este dominant. Unduirile minunatului desen abstract, care ba se adună în sine, ba se destind, continuă asemeni mareei de la o stâncă la cealaltă, de la un monument la celălalt şi tot aşa pe întreaga suprafaţă a cetăţii. Săpată în această prăjitură de piatră sofisticat striată, arhitectura interioară e la fel de colorată şi spectaculoasă. Golite de orice urmă de cotidian omenesc, casele, monumentele, mormintele tăiate în stâncă continuă totuşi să emane atmosfera prezenţei foştilor săi locuitori, nabateenii, deopotrivă tâlhari şi iscusiţi comercianţi (Drumul Mătăsii ce lega Orientul cu Occidentul trecea obligatoriu prin Petra).
Petra e fascinantă prin frumuseţea inedită a arhitecturii complet săpate în piatră, prin istoricul ei, prin bizarul peisaj stâncos în mijlocul căruia s-a pitit, dar mai cu seamă prin coloritul inedit al pereţilor de piatră în care a fost săpată şi prin straniile desene abstracte cu care te întâlneşti la tot pasul. Amfiteatrul – tăiat în piatră, bineînţeles – pare făcut dintr-un aluat marmorat; Tezaurul, o splendoare arhitecturală, pare un uriaş chec copt în care un maestru cofetar niţel nebun s-a apucat să cioplească delicate detalii decorative; casele, până şi cele mai de rând, sunt colorate împărăteşte în interior. Însuşi drumul pe care păşeşti e colorat. Şi cum vorbele sunt neputincioase când e vorba să descrie minunăţia cromatică de la Petra, îi las privitorului bucuria de a le descoperi în cele câteva imagini surprinse în primăvara lui 2005 pe peliculă. Nu înainte de a-l avertiza că ele sunt doar crâmpeie ale miracolului numit Petra.