Peste 500 de scriitori români au semnat disperatul şi tristul Apel pentru salvarea culturii române vii lansat de către revista condusă de Nicolae Breban. Ceea ce impresionează este nu atât solidaritatea arătată academicianului Breban, cât adevărul  rostit cu tărie şi conştientizarea cvasi-generală a pericolului în care se află cultura scrisă autentică. Aşa este, în această tranziţie (către U.E.),  spaţiul public este dominat de vulgaritate, ţopisme,  amatorism, impostură şi dispreţ faţă de valorile care definesc România modernă.

        Pentru cititorii care nu ştiu ce înseamnă să obţii o subvenţie, îmi permit să povestesc câte ceva din experienţa proprie. Pe vremea lui Răzvan Theodorescu depuneam, pe biroul lui Gabriel Matei de la Ministerul Culturii, un dosar cuprinzând câteva file (o prezentare, o fişă ante-calcul, un stat de plată şi câteva facturi), prima tranşă a subvenţiei  sosind pe la sfârşitul verii. Suma primită era simbolică, dar, în acest fel, reuşeam să plătim redactorii. Nu aveam ,,pile, cunoştinţe şi relaţii’’, nu aveam sprijin politic, nimic, ci doar dorinţa de a face ceva pentru cei care scriu. Plus o doză bună de naivitate, aceea de a crede în competiţii cinstite. Un cronicar şi-a permis, în acea vreme, să critice ministerul că dă bani revistei Argeş! Asta în condiţiile în care respectivul a fost un răsfăţat de toţi miniştri postdecembrişti.  Asta în condiţiile în care respectivul a fost un răsfăţat de toţi miniştri postdecembrişti. Bani s-au găsit, pentru unii, mereu. De pildă, acum vreo doi ani am fost martor când, pe culoarele din Kiseleff, un mare   editor îl interpela la telefon pe ministrul ce nu era altfel de găsit: ,,bă, Răzvane, când ai de gând să virezi bănuţii ăia?!’’. Bănuţii, câteva miliarde bune. Iar ,,bă’’-ul mi-a reamintit că am aşteptat o jumătate de an răspunsurile la un interviu solicitat cu maximă civilitate…