La începutul cărţii „Bărbat adormit în fotoliu” – Ed. Curtea Veche, 2010, Alex. Ştefănescu spune: „Autorul… crede că oamenii se definesc şi prin întâmplările din viaţa lor care i-au impresionat prin ceva şi le-au rămas în minte.” Apoi, el visează că: „…ar fi frumos dacă s-ar organiza un joc literar planetar plecând de la această invitaţie adresată fiecărei fiinţe omeneşti: povestiţi-ne întâmplările care vă vin în minte când vă gândiţi la viaţa dumneavoastră, fără comentarii prin care să justificaţi faptele dumneavoastră sau ale altora, fără o ideologizare a povestirilor” (p. 5). Lăsăm deoparte ce-şi imaginează Alex. Ştefănescu că poate rezulta din asta, anume „un fel de cărţi de identitate pentru toţi oamenii de pe Pământ alfabetizaţi” (era mai firesc: „toţi oamenii alfabetizaţi de pe Pământ”). Ideea e veche, numai omul nostru descoperă… Nu America, nici Insulele Virgine, ci vreo civilizaţie extraplanetară! Fiindcă, speră literatul care măsoară cultura ca un cherestegiu, la metru cub, din povestirile prezumtive „extratereştrii ar putea afla cum se trăieşte pe planeta noastră”. Să notăm, deci, că A. Ş. crede în extratereştri, şi să trecem la lectura opuscului.
    Alex. Ştefănescu stăpâneşte ca un as (de la şeptic, jocul preferat de el şi de A. Buzura, vezi p. 84) tehnica literară, cunoaşte câteva trucuri de scriitură, pe care le aplică repetitiv, ştie să traforeze fapte ilustrative, colorează corect prin sintagme căutate un teren altfel plin de inedit, a trăit divers şi destul ca să poată selecta ce-i convine. Şi nu-i lipsit de umor, uneori absurd, alteori sănătos, ridicol în rest. Lumea literară, ziaristică şi politică în care s-a învârtit conţine suficiente personalităţi excentrice, furnizoare de material păstos. Deşi subiectele sunt generoase, incitante, chiar senzaţionale, de la un punct încolo devin plictisitoare. Autorul surmontează plictiseala printr-o naivitate adolescentină. Nu mi-e clar dacă e conştient că scrisele sale conţin un al doilea strat expresiv, nu totdeauna măgulitor. Alex. Ştefănescu opinteşte să construiască despre sine o imagine lirică amuzantă, fără să bage de seamă cum textul îl (de)scrie fără milă şi fără metafore.