„Scriitorul trebuie să fie un martor incoruptibil al timpului său, cu curajul de a spune adevărul şi de a se ridica împotriva autorităţii oficiale care, orbită de interesele proprii, pierde din vedere sacralitatea fiinţei umane. El trebuie să se pregătească pentru a-şi asuma ceea ce etimologia cuvântului martor îi arată: martiriul”.
Sunt două fraze scrise de Ernesto Sabato în cartea Înainte de tăcere, 1998, pagina 61. (Folosesc traducerea Gabrielei Lozneanu, publicată la Editura RAO, 2000.) Ele par destinate unui tânăr ce începe să-şi pună întrebări esenţiale asupra îndeletnicirii căreia, constată, i se dedică mai tot timpul. Momentul acesta vine cam după ce-ai publicat o proză sau două, sau poate chiar după ce onorurile întâiului volum de povestiri ţi-au dat senzaţia că eşti cineva, eşti ceva, eşti… Atunci te întrebi ce eşti sau ce vrei să fii. Pentru cine sau pentru ce scrii. Ce vrei sau cine vrei să fii, scriind. Întrebări care, neîndoielnic, te vor tortura tot restul vieţii. Şi care, într-un fel sau altul, îţi vor contura, mai apăsat sau mai difuz, sensul existenţei. Sabato, cum se vede, opune pe scriitor autorităţii oficiale, nu societăţii. Niciodată scriitorul adevărat n-a fost un adversar al vreunuia dintre contemporanii lui, nici al celor ce-au murit înainte ca el să se fi născut. Pe vremea comunistă, autoritatea de partid şi de stat a reuşit să deturneze sensul cuvintelor şi a făcut un duşman al naţiei (la trecut, prezent şi viitor) din scriitorul ce-şi asuma crezul schiţat de Sabato. Trebuie spus răspicat: a reuşit asta cu ajutorul unor mânuitori ai cuvintelor, mai talentaţi sau mai din bardă, (auto)numiţi scriitori. Ba chiar remuneraţi ca atare, şi chiar mai bine decât scriitorii oneşti. Au trăit (unii încă trăiesc!) atunci două feluri de scriitori. Exemple din anii 50: oricare proletcultist (numele nici nu contează) şi Al. George (cu romanul său Oameni şi umbre, glasuri, tăceri). Exemple din anii 60: Marin Preda şi Radu Petrescu. Exemple din anii 70: Augustin Buzura şi Paul Goma. Exemple din anii 80: Dinu Săraru şi Ion D. Sîrbu. Primii, pretinşi rostitori ai „adevărului” oficial, bine şopârlit, ceilalţi – rostitori ai adevărului pur şi simplu. Unii urcaţi în caleaşca onorurilor oficiale, ceilalţi… Iată-l pe Paul Goma: izgonit din ţara unde nici până azi nu a fost re-primit! Unii pensionari de lux ai sistemului oficial, indiferent ce formă a luat acesta în decursul deceniilor, ceilalţi supravieţuind la limită. Mai spune Sabato despre scriitor:
    „Anevoios este drumul care îl aşteaptă: cei puternici îl vor califica drept comunist pentru că pretinde dreptate pentru cei sărmani şi înfometaţi; comuniştii îl vor eticheta drept reacţionar pentru că reclamă libertate şi respect pentru persoană”.     
    Niciunui scriitor român din secolul XX, şi din deceniul ce luna asta se încheie, nu i se potrivesc aceste rânduri mai bine decât lui Paul Goma. Cu amendamentul că pentru el s-au inventat şi alte antagonisme. De exemplu, acela că este evreu (Efremovici), dar şi antisemit nevoie-mare! Amănuntul că elucubraţia de pe urmă i-a fost pusă în seamă de nişte cobreslaşi cocoţaţi la cârmă nu-i o dovadă, oarecare, de invidie „colegială”, ci una teribilă despre ce se întâmplă când scriitorii se oficializează şi se cred autoritate de stat (în stat). E un pericol pe care Ernesto Sabato nu l-a sesizat în excursul său, pentru că nu apăruse, ori nu era vizibil în societatea argentiniană. Care o fi fost ea supusă experimentelor dictatoriale atroce, dar nu mancurtizată aproape complet, aşa cum a făcut comunismul pe-aici, pe plaiurile noastre foarte est-etice…
Probabil că fenomenul s-a manifestat şi aiurea, însă la noi, în comunismul de factură carpato-dadanubiană a fost, şi mai este, strălucitor. Meşteşugari ai cuvintelor (aşa le plăcea să-şi zică), plătiţi la pagină, la rând sau la grămadă, fiinţe sărmane sau naturi elementare (Adrian Păunescu e reprezentativ pentru categoria din urmă), gablonzuri la masa puternicilor zilei, destui „scriitori” au uitat, dacă vor fi ştiut vreodată, care e rostul lor fundamental. Mulţi nu par să înţeleagă nici azi. Câţi dintre autorii publicaţi pe cheltuiala editurii, nu pe-a lor sau a sponsorilor, scriu pentru că trebuie să depună mărturie, nu ca să facă bani sau să câştige premii?
    Nu ne-am îndepărtat prea mult de mentalitatea paternalistă a statului grijuliu cu slujitorii săi. Mai rău, obsedaţi de audienţă şi succes, destui scriitori se închipuie directori de conştiinţă, îndrumători, rectori spirituali etc. Or, dacă nu-şi asumă martiriul, funcţia soteriologică a scriitorului, a artistului în genere, în orice societate, este echivalentă cu a rectului, nu cu a rectorului!