Ca fost marinar, obişnuit cu disciplina de (ba)bord şi de echipaj, când am aflat ce ne solicită preşedintele ţării, ex-comandorul Traian Băsescu, am fost dispus din prima clipă să-mi strâng brăcinarii şi să tai micile cheltuieli necesare traiului modest, gata cum sunt de încă un sacrificiu ca să meargă ţara bine. Pe urmă, când am văzut cum (se) pune problema şi cine sunt cei vizaţi de privirea saşie a preşedintelui de astăzi, jucător nu de ieri, de-alaltăieri, m-am lecuit. Lunile care au trecut nu mi-au redeschis pofta de disciplină. La urma urmei, cinstit vorbind, cum să execuţi dispoziţia unui şef care dă, el cel dintâi, dovezi de indisciplină, proastă creştere şi dispreţ faţă de ceea ce tu consideri a fi valorile unei civilizaţii normale? N-am crezut că liderul cu apucături de mus va fi fiind un dictator in nuce, aşa cum ni-l vituperează câinoasa opoziţie. Asta până mai deunăzi, când dl. Băsescu a vorbit de România cam în stilul şi cu nuanţele „gândirii” altui comandant suprem, defunctul Ceauşescu. Totuşi, chestiunea naşte îndoieli, măcar că vivacele întâi-stătător, ca şi precedentul, ca şi al doilea rege Carol, ne-a fericit cu distribuirea pe la conducerea statului a tradiţionalei Elene ce-şi ridică discret poalele statuii, reglând problemele hormonale specifice categoriei masculilor delabraţi.
Când se va scrie (dacă va mai fi curiozitate pentru) istoria exactă a perioadei ce-o traversăm, poate că n-o să fie necesară întrebarea: oare puseurile autoritariste ale oricărui lider român nu sunt cumva generate de-o aşteptare populară, un specific al naţiei? Românul are tendinţa de-a fi, de-a face pe placul şefului, boierului, patronului, jupânului, stăpânului. Asta au constatat-o câţiva istorici, în studii nu foarte cunoscute. Puţina cunoaştere a textelor respective se datorează unei, să zicem, carenţe de comportament, dacă n-o fi normalitate. Nu-i plăcut să ţi se demonstreze precis că eşti o jigodie, dar e haios să afli asta din pamflete spumoase, bine aduse din condei, gen la care mai tot publicistul autohton (inclusiv subsemnatul) e genial. („Pute de talent”, vorba lui Constantin Stan, apropo de poetul George Ţărnea.)
Obedienţa nu-i ceva specific românesc. Una foarte cunoscută (pesemne că apreciată la superlativ, de vreme ce-a avut mare succes la public şi-a generat nenumărate imitaţii) este cea de tip mafiot, colorată în constructul cultural Naşul. J. L. Borges preciza, într-un dialog cu Ernesto Sabato, că în Argentina rurală a fi omul cuiva era o mare cinste, o chestiune de orgoliu, fidelitate şi angajament care a dus la nu puţine acte de eroism. Chiar Martin Fierro, considerat arhetipul fiinţei argentiniene, ilustrează credinţa pentru un stăpân căruia i se cuvin toate. Dar la români, a fi omul cuiva ce presupune?
Să căutăm o exemplificare literară. Una mai potrivită decât Ciocoii vechi şi noi n-aş afla, şi n-o justific, e ştiută. În descendenţa lui Dinu Păturică, eroul catalizator al na(ra)ţiunii, găsim nenumărate figuri, unele ficţiuni, altele prezenţe concrete în peisajul public. Oare de ce operele construite pe tiparul slugii care acaparează averea şi simbolurile casei (nu castei!) superioare au valabilitate? (Mai degrabă financiară decât estetică!) Lupta pentru existenţă este un motor al umanităţii, de acord. Varietatea situaţiilor, ca şi persistenţa fenomenului în mai multe culturi, dă de gândit. Treaba asta nu e deloc spre cinstea omenirii, iar concluzia cade ca o ghilotină morală la finalul oricărei poveşti de gen, condamnând ceea ce nu este decât o formă de egoism. Căruia, spre înnobilare intelectuală, i se poate strecura consoana t – egotism.
Mentalitatea ce configurează traseul obedienţilor autohtoni e una, aş zice, tipic rusească, după adagiul „pupă-l în bot şi papă-i tot”! Eroii literari au exegeţi consacraţi. Eroii politici ai zilei încă şi-i aşteaptă. Să-l luăm pe Ion Iliescu, la o adică tot un fel de întrupare a genotipului. Părea pregătit de succesiune, dar a fost prins cu fofârlica de jupânul epocii. Ajuns, totuşi, la putere, îl gătea de înlocuitor pe tehnocratul Petre Roman, până când acela s-a răzvrătit, locul gol revenind lui Adrian Năstase. Cât pe ce să asistăm în 2004 la validarea schemei!
A spart şablonul Traian Băsescu, cu aplomb şi gargară de mare succes la români. Oare el pe cine pregăteşte ca urmaş? După cum se manifestă, pare că se va înlocui pe sine cu persoana proprie! Doar e specialist în cacealmale…