A făcut ceva senzaţie, acum câteva săptămâni, cazul acelei fete din Bucureşti, care şi-ar fi dat spre înfiere un copil de doi ani, iar ca bonus pe al doilea, ce urma să se nască. Amândoi contra unei garsoniere pe care nu-şi permitea să o cumpere, nici măcar s-o închirieze. Povestea s-a dovedit, însă, o înscenare comisă de nişte „reporteri”. (Am pus ghilimele, deşi semnele acestea nu subliniază îndeajuns discreditarea pe care respectivii au adus-o profesiei.) Pentru ce? Evident, pentru creşterea audienţei, a tirajului şi a unui soi de notorietate vecină cu vulgaritatea, dacă nu sinonimă cu delictul moral, poate chiar penal.
Nu, categoric nu sunt de părerea acelor politicieni proşti, care cred că presa şi ziariştii poartă vina pentru toate relele societăţii. Tocmai efortul acestei categorii profesionale a reuşit, cât de cât, să dreneze cursul vieţii postcomuniste pe un drum normal (nu de-ăla suspendat, cum promite un primar hahaleră de capitală). Credibilitatea obţinută la nivel de audienţă publică a deranjat clasa politică şi pe cea economică (dacă se poate face distincţie între ele). Politicieni limbuţi sau gângavi, crescuţi la şcoala (neo)comunistă, borfaşi îmbogăţiţi fraudulos, reprezentanţi ai „noii clase”, limitaţi şi opaci la mecanismele de autocontrol ale democraţiei, nişte dobitoci care se vor figuri publice, nu pricep că figuraţia lor implică expunerea, prin intermediul mass-media, curiozităţii populare. Asta se petrece în toate societăţile democratice, unde „câinele de pază” nu face sluj şi aport, ci îşi respectă statutul.