Cafeoman cu vechime, am fost incitat de la prima semnalizare să citesc volumul Confesiunile unui cafegiu, publicat de Gheorghe Florescu la editura Humanitas. Iar când am văzut poza autorului pe semnul de carte (oare de ce nu pe copertă?), mi-am adus aminte că l-am zărit pe om, cândva, probabil pe la începutul anilor ’80, în arealul ce l-a consacrat – magazinul cu „de-toate” cel mai bine aprovizionat dintre cele accesibile în capitala frecventată periodic. Lectura mi-a readus în memorie diverse întâmplări, nu cine ştie ce semnificative, legate de cafea. Prin 1971-1972 am cumpărat de mai multe ori suta de grame rituală de la magazinul lui Mendoian, din str. Academiei nr. 1. Simt încă mirosul unic al acelei cafele, proaspăt măcinată şi pe-ndelete sorbită la tanti Rodica, neşters nici după milioanele de litri consumaţi ulterior!
N-o să discut aici „învăţămintele” sociale ce se pot consemna pe marginea confesiunilor cafegiului. Sunt destule. Omul a trăit „în buricul Bucureştilor” o viaţă intensă ce i-a dereglat tensiunea, paralizându-i jumătate de corp. A gustat toate bunătăţile şi a „uns toate osiile, cu ce era mai bun”, cum zice de multe ori. Are ce povesti, iar materia de povestit deversează peste marginea ibricului, făcând să pară că talentul narativ îl saltă în zona literaturii memorialistice de calitate. La o privire superficială, s-ar zice că omul comite un fel de răzbunare asupra foştilor tovarăşi, „dându-i în gât” că nu l-au reprimit în sistem după arestare.