Ceva mai mult de-o pagină acordă Marin Preda, în volumul de reflecţii şi eseuri Imposibila întoarcere, unei întâmplări pe care n-o consideră demnă de-a fi folosită ca literatură de ficţiune. Neobosita inventivitate a tipului infect – aşa se intitulează cele cinci paragrafe ce fixează o tipologie, aş zice, perenă pe-aceste meleaguri (a)culturale. Pe scurt, e vorba de individul care nu acceptă reguli normale de comportare în societate sau în dispută, inventând tertipuri şi minciuni cu scopul de a-şi adjudeca o poziţie ori o victorie, lipsite de glorie şi de credibilitate.
Oare tipul acesta de umanoid putea să dispară în procesul de emancipare a societăţii? Ei bine, nu, n-a dispărut! A evoluat odată cu societatea, ba chiar şi-a perfecţionat mijloacele prin care împute în jur. În stare brută îl găseşti în aglomerările urbane, vârât în sufletul celorlalţi cu respiraţia mucedă, dinţii nespălaţi, privirea bleagă, limba plină de bale şi palmele năduşite. Mai nou, umblă agresiv-jignitor la volanul unei maşini, cu care calcă iarba, animalele, bătrânii pe trotuar şi copiii pe plajă. Face furori pe la televiziuni de apartament, deversând înjurături, acuzaţii elucubrante, lăudăroşenii nesimţite şi câte alte mizerii, obţinând audienţă, notorietate şi „respect”, ba chiar şi loc în parlament. Iar în parlament domină, imun la critici, îngâmfat şi lacom, agramat, burtos, cu ceafă de porc, ochi de bou, gură de broască şi minte de găină. Nu există vitrină mai potrivită decât „Casa poporului” pentru afişarea infecţiei naţionale. Păcat de cei câţiva oameni cinstiţi care lucrează acolo, nevoiţi să ducă în cârcă povara unei ruşini de care nu pot scăpa!