Am cunoscut înainte de 1989 un preot. Mai în vârstă decât mine, absolvise Seminarul şi Facultatea de Teologie la zi, nu ştiu dacă din vocaţie sau fiindcă aşa se nimerise. Discuţiile noastre nu excelau în chestiuni religioase de profunzime. Dimpotrivă, se rezumau la nimicurile ce ne umpleau existenţa. N-am detectat în atitudinea lui nici complezenţă, nici ipocrizie, nici detaşarea cu care mă agasau alţii, tot preoţi. Nici familiaritatea împărtăşită cu doi consăteni, şi ei slujitori ai bisericii, n-o depistam. Aerul din juru-i, oarecum mistic, specific prelaţilor, îmi uşura, aş zice, respiraţia. Chiar şi-n clădirile cu iz comunist (de la comun, nu de la orânduire!), pe unde n-ai fi crezut că pot umbla popii, venea o briză când el intra, închizând cu grijă uşa în urmă-i…
Omul era – este! – bărbat falnic. Nu foarte înalt, bine legat, pilos, cărunt deja la 30 de ani (să fi avut mai mulţi când l-am cunoscut?), barbă îngrijită, ochi pătrunzători de culoarea oţelului proaspăt călit, fruntea înaltă, buze virile. Mâinile ferme se împăcau cu lucrurile ce-şi ascund tăria sub rotunjimi anume şlefuite, ca volanul maşinilor, mânerul hangerelor, gâtul sticlelor de coniac, montura pietrelor preţioase… Nu i se potrivea deloc inelul cădelniţei, nici foile de hârtie cerată ale cărţilor de închinăciune. N-am uitat până azi arzătoarea lui dorinţă, scăpată probabil în momentul de slăbiciune datorat prelungirii (era-n 1989, vara) termenului la care să-şi ridice automobilul ARO: „Ah, Doamne, să simt duduind motorul sub tălpi şi să ţin colanul în palme!…” N-am uitat nici licărul privirii, iar timbrul vocii nu mi-a plăcut atunci. Şi de-atunci, parcă mi s-ar fi desfundat urechile, niciodată! Era profund fals, căci vorbea convingător, dar spunea prostii. Suna ca un clopot din tablă neagră într-o catedrală cu acustica impecabilă. Instruirea muzicală din şcoală îi da prestanţă, însă una goală. Mi-au trebuit câţiva ani până am reuşit să-mi limitez percepţia la sunetul pieptului, ignorând ideile capului de pe umeri.