Un tramvai numit Cristian Popescu

Când am descins prima dată în Gara de Nord, Bădiţa (aşa-i spuneam celui mai mare dintre fraţi, Mitică), după ce m-a cercetat să vadă dacă-s întreg, mi-a zis: „Hai, luăm tramvaiul!” Nu mai văzusem, până atunci, de-adevăratelea, tramvaie. Ştiam că-s nişte trenuri mai mici, care circulă prin marile oraşe, le văzusem doar la „Jurnalul de actualităţi” ce preceda filmul, când venea şi la noi, la Iacobeni, caravana cinematografică. După ce se săturase de coada vacii şi a oii, Costică – despre care tocmai v-am povestit – îşi luase lumea-n cap şi ajunsese – unde credeţi ? – la I.T.B., Întreprinderea de Tramvaie Bucureşti. Ne-a scris că face serviciu de noapte, schimbă terasamentul, liniile de tramvai şi e îmbrăcat cu o vestă fosforescentă, care se vede de departe…”Mare brânză, a zis tata, să laşi casa ta, văcuşoarele, oiţele, căişorii, şi să te duci la Bucureşti, să-ţi dea aceia vestă roşie ! Las’ că-i dau eu vestă, când s-o întoarce, de n-o s-o poată duce …” Aventura bucureşteană a lui Costică s-a încheiat cu o pneumonie, aşa că a revenit în păşunile raiului, de pe valea Jijiei…Iar tata, nu numai că nu i-a dat „cât poate duce”, l-a primit cu braţele deschise.