Vlahuţă, viaţa ca un roman
(90 de ani de la moarte)   

Important ferment al climatului literar, prieten şi apropiat cu mai toţi scriitorii şi artiştii importanţi ai sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului al XX-lea, de la Eminescu şi Nicolae Grigorescu până la Brătescu-Voineşti, Caragiale, Haşdeu şi Gheorghe Petraşcu, Alexandru Vlahuţă – la moartea sa, în 1919, se spune că a fost găsit cu poeziile lui Blaga sub pernă! – a fost, deopotrivă, preţuit, răsfăţat şi adulat în vremea sa, dar şi contestat cu vehemenţă şi considerat un simplu pastişor eminescian după numai 20 de ani de la dispariţie! Romanul Dan, ce cunoscuse la apariţie(1893!) un răsunător succes de librărie (4000 de exemplare vândute în primele 6 luni, cum îl înştiinţa Duiliu Zamfirescu pe Maiorescu într-o scrisoare), va fi  etichetat de G. Călinescu în Istoria literaturii române din 1941 drept ,,un lucru cu totul searbăd, în stil jalnic, lipsit de răceala observaţiei şi, pe cât se pare, un denunţ, înainte de divorţ, al propriilor vicisitudini casnice ale autorului’’. Ceea ce fusese cu deosebire lăudat  de contemporani în poezia sa, claritatea limpidă a enunţului şi cultul pentru formă, vor fi catalogate mai târziu ca performanţe fireşti ale unui scriitor  înzestrat cu instinctul cuvântului just, dar lipsit de idei şi invenţie. Desigur, dacă îi pretinzi lui Vlahuţă să fie creator de viziuni şi limbaj poetic înseamnă să-l scoţi din condiţia sa de prim-epigon eminescian… Aşa cum scrie el însuşi în poezia La Eminescu şi care inaugurează mitul poetului nepereche, Vlahuţă nu-şi aroga, prin anii 1890-1900, decât meritul – dar nu e nici simplu acest lucru şi nici puţin – de a citi şi urma în spirit şi în slovă gândurile semănate într-o operă aproape deloc cunoscută de contemporani de marele bard: