Acum vreo douăzeci de ani, într-una din vitrinele unui magazin din Paris se putea vedea zilnic un scriitor de romane poliţiste de mîna a doua, Georges Siménon. El îşi propusese ca în două săptămîni, între foi albe, pixuri, maşină de scris şi ceşti de cafea, în spaţiul strîmt al vitrinei, să scrie un nou roman de succes. Romanul, cu al cărui titlu nu mi-am încărcat memoria, a apărut rapid, s-a vîndut în cîteva sute de exemplare, devenind best-seller. Amatorii de exhibiţionism, ca să rămîn eufemistic şi să nu le spun gură-casă, copleşitor de mulţi, ca peste tot, se holbau în vitrina cu pricina ca la menajerie, ziarele comentau gestul ca afacere financiară. Cum a şi fost. Romanul a apărut rapid, într-un tiraj ameţitor, şi a fost cumpărat la fel de rapid. La fel de rapid poate că a fost uitat. Dar nu lucrul ăsta-i important în expozeul meu, ci acceptarea de către scriitor a violării intimităţii, de dragul micii glorii pasagere şi a banilor. Artistul care nu-şi iubeşte turnul de fildeş (secretul creaţiei), nu iubeşte nici creaţia.
Poetul este, în fond, un cuceritor de absolut, exerciţiile sale fiind repetate exorcizări ale fiinţei. Viaţa lui e condamnată la a fi o succesiune de naşteri şi morţi repetate zilnic, ca un rit iniţiatic. Dar el se măsoară şi prin forţa cu care suportă lumea, pentru că există o realitate a lumii în care e aruncată fiinţa, şi o realitate poetică, magică, ideală, autarhică, realitatea în care omul „poate locui poetic”, cum spune Heidegger(1).
Într-unul din eseurile sale, profesorul estetician englez A.C. Bradley face afirmaţia, preluată după aceea de mulţi comentatori şi fondatori de principii fumegoase din Europa, că „poezia este limbajul unei stări de criză”(2), afirmaţie care se poate găsi şi la Mallarmé(3).