Remember
Sincer să fiu, nu-mi plac amintirile. Nici să cotrobăi prin arhive. Poate şi pentru că, tot cotrobăind prin vechituri, să alcătuiesc o monografie a comunei natale, m-am ales cu o alergie la praf de care n-am mai scăpat, cu tot tratamentul englezesc.
Sunt atâtea momente, şi sentimente, şi idei, şi evenimente care trebuie trăite în prezent, că n-am timp să mă întorc în trecut. Dacă o fac, dacă arunc o privire asupra începuturilor mele la revista Argeş, care aniversează, iată, 40 de ani de la înfiinţare, este pentru că-i preţuiesc mult pe confraţii mei care se străduiesc să fie competitivi pe piaţa literară şi culturală, să respire nu doar un aer local şi naţional, ci şi unul ce trece dincolo de fruntariile ţării.
Dacă stau să mă gândesc bine, îmi amintesc că şi vechea echipă pe care am găsit-o la revista Argeş era preocupată de raportul dintre specificul local şi naţional, de înscrierea în circuitul de valori europene, mai ales în preajma vizitei lui De Gaulle în Piteşti. Dacă nu mă înşel, s-a petrecut în 1968, anul în care asistentul meu de Literatură română, scriitorul Mihail Diaconescu şi redactor-şef al revistei, îmi telefonase într-o seară şi mă întrebase dacă nu vreau să lucrez la revistă. Nu mi-am închipuit niciodată că mă voi afla în faţa unei asemenea provocări. Publicasem câteva articole despre folclor, ca discipol al prestigiosului profesor Gh. Vrabie, în urma peregrinărilor prin Ţara Loviştei, împreună cu poetul Ion Popa-Argeşanu, dar, sincer, nu îndrăzneam să mă gândesc că aş putea lucra într-o redacţie, cu atât mai mult la o revistă.
Este adevărat, după ce am terminat Filologia şi am ajuns să fiu repartizat profesor la o şcoală specială (lumea îi mai spunea şi de nebuni), nu prea mi-am găsit vocaţia de dascăl la elevi care nu ştiau bine nici literele alfabetului. Despre predarea lui Eminescu sau Arghezi, nici vorbă nu putea fi şi am rămas teribil de dezamăgit. Noroc cu o jumătate de normă la ªcoala ªuici, că altfel cred că aş fi dat bir cu fugiţii înainte de a trece un an şi jumătate de la repartiţie, când a venit telefonul salvator al distinsului meu profesor.
Dar, ca să fiu drept, dincolo de învăţătura până la genunchiul broaştei care se făcea în chiliile Schitului Văleni-ªuici, unde funcţiona şcoala specială, după ce fuseseră izgonite călugăriţele, dincolo de nişte colţuri uscate de pâine care ne zburau seara pe la urechi profesorilor, probabil în semn de recunoştinţă din partea elevilor noştri, nu prea am a mă plânge de anul şi ceva petrecut acolo unde făcuse clasa a IV-a şi George Topârceanu. Ca novice, am avut de învăţat multe de la profesoara Ileana Luca şi de la Mihai Schiteanu, iar ceasurile petrecute la cabana dintre brazi, cu elevul Hoştiuc drept ordonanţă şi cu un alt elev, Rosenthal, drept şeful echipei de securitate (tatăl lui era faimosul arhitect Rosenthal, care a proiectat salba de hoteluri de la Eforie Nord), continuă să-mi stăruie în amintire ca unele dintre cele mai fermecătoare. Ca să nu mai vorbesc de revelionul petrecut aici, în compania unor colegi de facultate veniţi să vadă „nebunia” de la ªuici.
Contrar aşteptărilor, odată venit la revista Argeş, nu m-am simţit chiar străin. L-am regăsit aici nu doar pe protocolarul profesor Mihail Diaconescu, atent până la amănunt în comportamentul său faţă de subalterni (nu trecea o zi să nu ne întrebe, separat, cum ne simţim, ce probleme avem etc., etc.), ci şi pe profesorul de Istoria limbii, dl. Gabriel Ţepelea, căruia nu-i fusesem chiar indiferent ca student, după ce, la un seminar, îl desfiinţasem pe Zigu Ornea (pe nedrept, zic eu astăzi). Graţie numelui meu de rezonanţă istorică („ruda săracă şi obscură a Goleştilor”, cum glumeam câteodată), i-am căzut cu tronc lui Baruţu Arghezi, care nu s-a sfiit s-o declare în plină şedinţă de colegiu: „Nu ştiu ce scrie băiatul ăsta, dar mie mi-e simpatic” – ar fi declarat, după spusele colegului meu Doru Moţoc. Norocul meu la revistă, ca începător, a fost într-adevăr Doru Moţoc, care mi-a descifrat primul cod deontologic şi profesional, secondat de Tomiţă Biolan, care, la rându-i, mi-a arătat din prima seară drumul spre un restaurant ieftin, unde „nea Florică”, bucătarul şi ospătarul, ne oferea mici şi bere pe doar 10 lei. Dar, o spun pentru prima dată, cea mai mare admiraţie mi-a stârnit-o reputatul şi regretatul critic muzical şi om de cultură George Sbârcea, şeful meu de secţie, care mi-a aprobat prima recenzie despre o carte de sociologie a lui Ovidiu Bădina. Deşi nu făcusem o iotă de sociologie, redactorul-şef a ţinut morţiş să mă ocup de o rubrică pe această temă, fiind o disciplină nouă şi la modă în cel de-al şaptelea deceniu al secolului trecut. Nu mi-a picat rău, aşa am ajuns să-i citesc pe D. Gusti, H. Stahl, D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, care, la rândul lor, m-au trimis la V. Pârvan, George Brătianu, A.D. Xenopol ş.a. Mă uimea uşurinţa cu care Mihail Diaconescu se mişca deopotrivă în lumea literară şi în filosofie, sociologie, ortodoxie, arhitectură. În doar cinci minute mi-a dictat nu mai puţin de zece întrebări pentru o anchetă de două pagini în revistă pe tema rurbanizării, un barbarism care vrea să împace satul cu oraşul în concepţia socialistă de apropiere până la confundare a acestor două entităţi administrative.
Ce ani frumoşi şi fără griji, ce boemă literară, încercând s-o copieze pe cea a Capitalei, cu iniţiative culturale menite să revitalizeze viaţa spirituală a unui oraş de provincie. Graţie şi sprijinului susţinut în plan cultural al secretarului cu propaganda şi apoi prim-secretarului Gh. Năstase, revista Argeş chiar se impusese în constelaţia celorlalte, depăşind condiţia de revistă de provincie. Cred că în acei primi ani ai apariţiei, cu entuziasmul cultural al celor tineri – mă gândesc la Doru Moţoc, la Virginia şi Toma Biolan, apoi la Dan Rotaru, Cornel Marcu – cu experienţa celor care mai lucraseră în presă – este vorba nu doar de cei pe care i-am amintit deja, ci şi de Ionuţ Popovici, care m-a învăţat secretariat de redacţie, de Vili Firoiu, de la care am furat meseria de advertiser, de Al. Cerna-Rădulescu – s-a reuşit lansarea pe piaţa literară, în Argeş şi Vâlcea, a peste 200 de nume noi de creatori de literatură. A fost o investiţie de suflet, mulţi dintre noi nu prea ne gândeam la bani – şi atunci, ca şi acum, erau puţini! – dar ne lăsam prinşi de vraja mişcării literare, de „desprimăvărarea” care se simţea în cultură în preajma evenimentelor ce aveau să se producă la Praga. O vreme au dat târcoale revistei Marin Mincu şi George Pruteanu, se comunica uşor şi cu criticii literari şi scriitorii de la Bucureşti. Eugen Simion şi Ovidiu Crohmălniceanu îmi erau profesori la Universitatea Bucureşti, unde am continuat studiile.
Dar iată că, tot povestind şi amintindu-mi de acei ani, m-am încălzit, mi-am amintit de primul meu reportaj pe teme etnografice, intitulat Când se întorc datinile, de insistenţa cu care se promova în revistă arta naivă, avându-l ca mentor pe Roland Anceanu, apoi sociologia, catalogată drept „o ştiinţă burgheză”, în fine, valorile culturale tradiţionale cuprinse şi în paginile unei Istorii a culturii argeşene de către profesorul universitar şi pasionatul eminescolog care a fost Augustin Z.N. Pop.
Cum să închei acest Remember? Cu regretul că acei ani de tinereţe, când dormeam în podul revistei Argeş, s-au dus, sau cu bucuria că aşa am apucat pe drumul presei, o presă de care m-am ţinut o vreme cu dinţii şi cu inima, presă care acum se ţine ea de mine şi nu mă lasă dus de lângă sânul ei?!?