După dispariţia lui Petru Comarnescu, în memoria sa şi sub semnul deosebitei consideraţii pentru doctorul Roland-Puiu Anceanu, respect împărtăşit de toţi membrii familiei lui Comarnescu, vara acestuia continuă să păstreze legătura cu el. În scrisoarea datată 26 I 1971 îi descrie funerariile lui Petru Cormanescu de la Voroneţ, unde acesta ceruse prin testament  şi unde, în semn de preţuire pentru Îndreptarul artistic al monumentelor din Nordul Moldovei prin care făcuse cunoscute, cu har şi metodă, valorile artei religioase din această parte a ţării, Mitropolia Moldovei acceptase să fie astrucat „precum un voevod”, funeralii la care Roland Anceanu lipsise.  
E vorba nu doar de un transfer de afecţiune, ci şi de responsabilitate, de prietenie în sensul complex al cuvântului, lucru pe care corespondenţa purtată de Viorica Atanasiu cu Roland Anceanu îl dezvăluie. Dincolo de formulele protocolare ale scrisorilor răzbat ecouri ale sorţii postume ale lui Comarnescu marcate încă de neînţelegeri şi ranchiune pe care distinsa profesoară de latină şi greacă veche, chiar dacă nu le spune direct le lasă subînţelese.
Într-o primă scrisoare, datând din 26 I 1976, aceasta îi descrie medicului piteştean funeraliile lui Petru Comarnescu de la Voroneţ.

 Stimate şi scumpe Dle Dr. Anceanu
Bucureşti, 26 I 1971
Rândurile dvoastră atît de sincere, ca şi gesturile din nenumăratele ocazii, au dovedit cu prisosinţă că l-aţi iubit cu adevărat pe Titel, lucru de care el nu s-a îndoit niciodată, pentru că nu l-aţi dezminţit în nici o ocazie.
„Băiatul ăsta m-a copleşit cu căldura şi cu fineţea lui sufletească, dovedindu-mi a fi un adevărat prieten în toate ocaziile”, cuvinte mereu rostite de Titel.
Am înţeles din tot sufletul motivul pentru care nu l-aţi însoţit pe ultimul drum, tocmai dintr-o mare durere sufletească, pentru a-l avea înaintea ochilor aşa cum era el, vioi, entuziast şi comunicativ şi nu din laşitate.
După cîte îmi amintesc, parcă v-am văzut o clipă la ceremonia de la sediul Uniunii Artiştilor Plastici plecînd cu faţa plină de lacrimi. Acestea doar din suflet erau izvorîte!…
„Sunt lacrimae rerum…” (Vergilius, „Eneida”)
Numai un om de mare suflet şi un adevărat prieten a putut simţi în aşa fel, doritor de a trăi o durere mută, aşa cum sunt marile dureri.
Prezenţa Dvoastră în casa noastră, mai ales pentru mine care am rămas în felul acesta de aici, stingheră şi veşnic tristă, nu poate fi decît o mare mîngîiere în durerea mea, ca una care am fost alături de el 26 de ani (s.n.), luînd parte şi la necazurile şi la bucuriile lui.
De aceea v-am şi invitat din timp la Parastasul de 40 de zile, dorind ca în aceste clipe grele să retrăiesc prin prezenţa dvoastră, care învioraţi întotdeauna casa, amintirea lui!
Am regretat mult că aţi plecat aşa de repede şi că n-aţi adus-o şi pe duduia aceea drăguţă (i-am uitat numele), care a fost atît de amabilă cu noi atunci în casa Dvoastră şi profund copleşită de emoţia slujbei, aproape că n-am recunoscut-o în primul moment şi nici nu ştiu ce i-am sus, sau dacă am invitat-o să vină la noi.
Scrisorile dvostră le păstrez cu sfinţenie, ca de la un scump şi sincer prieten al nostru, dar am fost atît de lipsită de voinţă şi crispată, încît am preferat să vă telefonez, parcă din frica de a aşterne pe hîrtie aspectele din acea zi dureroasă. A lăsat în urma lui un mare gol şi greu mă voi mîngîia!
 Dacă în viaţă a avut unele dureri şi dezamăgiri, măcar funeraliile au fost după cum ar fi dorit el şi în locul dorit „fiind legat prin zeci de motive istorice, artistice şi spirituale de acest monument” (Voroneţ), după cum atestă în finalul testamentului său.
Acum, caut să-mi înfrâng durerea, aşternându-vă câteva aspecte de la Voroneţ:
Maşina mortuară a plecat la 2,30 din Bucureşti şi în aceeaşi zi, în tren, la aceeaşi oră, străbătînd întreaga Moldovă amîndoi, a plecat şi scriitorul şi prietenul lui Traian Filip, pentru a organiza totul acolo.
A ajuns la 11 noaptea, a fost depus în Mănăstire, chiar din voinţa ţăranilor, care l-au preţuit. S-a căutat a doua zi covor cu motiv românesc, pentru a-l pune pe năsălie şi năframe la cre s-au legat colacii proaspăt făcuţi. Tot ce putea fi mai autentic ca tradiţii româneşti, condus de un alai de ţărani în frumosul port din Voroneţ, în sunetul buciumaşilor.
Familia şi alţii de la U.A.P. am plecat a doua zi spre Voroneţ şi ajungînd seara în Suceava, era o muzică de clopote…
După ce i s-au rostit cuvîntările de către T. Filip şi alţii în faţa Mănăstirii de data aceasta (tocmai în faţa „Judecăţii de apoi”, care îi plăcea lui aşa de mult), a fost dus pentru prohod la Biserica din capul satului pe umerii ţăranilor şi după slujbă, din nou în faţa Mănăstirii, unde era mormîntul în parcela „Eroilor”.
A fost luminat mereu de o rază de soare pe chipul lui surîzător parcă şi blînd, în acea zi frumoasă, ca sufletul lui!…
Acum se odihneşte în pace, şi-a găsit liniştea pe care o dorea deseori, sub cerul albastru în care se oglindeşte acel vestit albatru de Voroneţ, ale cărui nuanţe subtile le-a privit de atîtea ori cu ocazia cercetării inestimabilului tezaur de pictură păstrat în renumitul lăcaş creştinesc din cuprinsul scumpei noastre Bucovina!
Nu mi-au parvenit încă fotografiile scoase acolo, în tot cazul vă voi păstra din ele.
Primul drum la vară va fi la Voroneţ şi aş dori din suflet să mă însoţiţi.
Relativ la Duduia Ileana Şoldea (Dnă sau domnişoară… nu ştiu…), vă pot spune pe lîngă faptul că e o fiinţă de suflet, dar e şi un caracter minunat. A ţinut sincer la Titel, dîndu-i încă din viaţă bucuria redactării unui volum ce va cuprinde articolele lui Titel despre arta universală. Vă puteţi încrede în ea că vă va servi în legătură cu dorinţa Dstră de a fi redactate aspectele privind activitatea plastică din Piteşti.
Regret că aveţi necazuri cu casa, poate că ar fi mai bine să vă mutaţi de acolo, dacă terenul are tendinţă de surpare.
Vă doresc din suflet numai bine şi Noul An care a început să vă aducă multe bucurii şi satisfacţii în munca Dstră aşa cum meritaţi fiind un caracter şi un suflet ales, preţuit întotdeauna de Titel şi de mine pentru marea sinceritate cu care l-aţi iubit. În amintirea lui, afecţiunea mea pentru Dstră s-a dublat.
El (Petru Comarnescu, n.n.) v-a lăsat prin testament amintire două statuete: „Maternitate” de Romulus Ladea şi „Victorie” de Victor Roman, pe care le veţi putea lua după ce comisia ce va veni pe teren va evalua totul.
Rog transmiteţi acelei drăgălaşe dudui cele mai bune urări de sănătate şi bucurie din partea mea, împreună cu regretul că n-am putut-o avea în casa mea atunci.
Cu aceeaşi sinceră preţuire şi urări numai de bine!
Viorica Atanasiu

Într-o altă scrisoare, după ce îl informează de problemele de sănătate prin care trecut, vorbeşte despre benzile de magnetofon imprimate de Petru Comarnescu, cele din arhiva Roland Anceanu fiind după moartea sa pierdute.

Stimate D-le Dr Anceanu şi scumpul nostru prieten,
                  Bucureşti, 6 VII 1971
(…) zile întregi am stat în casă şi n-a venit nimeni şi acum am ieşit din casă şi aţi venit Dvoastră. (…) Am vrut mai înainte, ca de Sf. Petru să-i fac o slujbă la Voroneţ, dar n-am avut nici măcar mîngîierea de a putea participa la slujba făcută la Biserica Icoanei, unde s-au dus numai fraţii mei şi cîteva rude eu neavînd voie să ies din casă din cauza febrei.
Trecînd Emil Tănase pe la noi, am avut curajul abia după şapte luni de la moartea ui Titel să ascult banda imprimată la Piteşti, în care vorbeaţi atît Dstră cît şi scumpul nostru Titel, evocarea acelor splendide clipe fericite petrecute împreună şi care au rămas de neuitat.
L-am rugat pe Emil să mi-o imprime şi mie pe o bandă a magnetofonului lăsat mie, întrucît celălalt va fi dus în casa lui memorială împreună cu multe conferinţe valoroase ale lui, ce-i vor servi pentru proslăvirea memoriei lui într-un colţ de ţară atît de iubit, departe de răutatea celor care nici după moarte nu-l iartă, căutînd să-l denigreze.
Scriitorul Traian Filip s-a ocupat serios de reeditarea cîtorva opere a lui Titel, ce vor apărea chiar anul acesta. Voi avea grijă de a vă păstra şi Dvstră din ele, ca unul care l-aţi preţuit atît şi pe care l-a iubit cu sinceritate, apreciindu-vă ca pe un prieten de elită dotat cu aşa frumoase calităţi spirituale şi sufleteşti.
Încă o dată vă mulţumesc pentru atenţia Dvstră, preţuindu-vă ca pe cel mai apropiat prieten. Cu sinceră afecţiune,
Viorica Atanasiu

Dovezile acestea de preţuire faţă de medicul piteştean se repetă în toate scrisorile Vioricăi Atanasiu, amestecate printre informaţiile de ordin familial ca dovadă a preţuirii generale de care Roland-Puiu Anceanu se bucura în neamul Comarneştilor. Luarea examenului de primariat de către medic o umple de bucurie dar şi de îngrijorare pe Viorica Atanasiu. Printre rânduri aminteşte de ultimele zile senine ale lui Petru Comarnescu.

Stimate şi scumpe Dle Dr. Anceanu
 Bucureşti, 4 II 1972
Rîndurile Dvstră prin care îmi anunţaţi splendida reuşită m-au umplut de bucurie, de altfel bănuiam acest rezultat (medicul a luat punctajul maxim posibil şi locul I la examenul de primariat ţinut pe ţară, n.n.) ştiind capacitatea şi pregătirea Dvstră serioasă!
Eram puţin îngrijorată de starea de surmenaj în care v-am văzut ultima dată, ceea ce mă făcea, parcă, să vă rog să amînaţi acest examen atît de greu, ştiind cît s-a epuizat Titel şi deci tot cu gîndul de a vă menaja, dar acum e bine că l-aţi dat, că aveţi aşa o bucurie mare!…
Deşi istovit, totuşi bucuria aceasta vă va remonta fizic şi moral, în urma unui aşa mare succes.
Regret că „lupul flămînd” nu a intrat în casa luminată a giorno, că ne-aţi fi făcut la toţi o mare bucurie…
Scormonind în mintea mea cine a putut fi atunci la mine, mi-am reamintit că era artistul „Toni” din Ploieşti cu viitoarea lui soţie, acest tînăr pe care Titel îl aprecia, făcîndu-ne o demonstraţie de recitare, care a fost ultima recepţie la noi şi, după cum a spus-o Dl Demetrescu, după acea seară creată în mod teatral, s-a tras cortina pentru totdeauna…
Titel şi-a petrecut în casa familiei lui ultimele zile la Ploieşti, chiar de Sf. Petru, unde s-a amuzat mult, a stat pe iarbă, în natură, unde cu toată boala lui, care încă nu se trădase, s-a simţit totuşi mulţumit, deşi cred că nu era bine chiar atunci, dar s-a antrenat.
Entuziasmul lor tineresc, bucuria apropiatei lor căsătorii m-au făcut să uit şi eu cîteva clipe marea durere, doar ştiţi că sunteţi totdeauna o mîngîiere!
Toni a povestit ultimele zile fericite ale lui Titel, care m-au răscolit mult!… De atunci, aflînd groaznicul diagnostic (cancer pulmonar, n.n.) pe care refuzam să-l cred, nu am mai avut zile bune…
Relativ la Traian Filip, vă comunic că s-a întors din străinătate la 17 ianuarie, a mai fost puţin plecat la Predeal, dar m-am văzut relativ rar cu Dlui.
De curînd m-a vizitat, rugîndu-mă să controlez şi să corectez după cartea lui Titel, „America”, textul bătut la maşină întrucît el e mult ocupat şi doreşte să apară anul acesta o ediţie nouă, combinată cu celelalte cărţi anterioare.
De abia aştept să vă revăd acum mai remontat din cauza bucuriei şi să vă ofer un mic premiu pentru silinţa la învăţătură… cartea apărută „Procesul lui Brîncuşi”, dorind din suflet să am norocul să fiu acasă, întrucît eu trebuie să alerg după toate treburile, neavînd nici un ajutor.
I-a fost uşor „Ciobănaşului” meu să poarte noroc… unui medic atît de ilustru!…
Cu toată preţuirea şi afecţiunea sinceră, vă felicit din tot sufletul. Cele cuvenite mamei Dv.
Viorica Atanasiu

În iunie 1972, generos cum îi era firea şi dornic de tovărăşie aleasă, Roland-Puiu Anceanu o invită pe Viorica Atanasiu să facă, împreună cu mama sa, o călătorie în Nordul Moldovei, cu pelerinaj afectiv obligatoriu la mormântul lui Petru Comarnescu de la Voroneţ, la capătăiul căruia, între timp, sculptorul George Apostu aşezase interesanta sa cruce. Viorica Atanasiu, admiratoarea necondiţionată a medicului piteştean, îi scrie:

 Mult stimate Dle Doctor şi scumpe prieten
Bucureşti 4 VII 1972
Fapta Dvoastră mărinimoasă m-a emoţionat adînc şi pentru multă vreme!…
Şi de data asta v-aţi dovedit ca şi în alte dăţi a fi un sincer prieten, iar faţă de Titel şi dincolo de moarte i-aţi arătat-o!…
Într-adevăr, fără Dvoastră ar fi fost extrem de greu de realizat totul (slujba de pomenire, n.n.) şi poate că nici nu mă încumetam să plec cu trenul, avînd aşa bagaj după mine. Am rămas profund legată sufleteşte de Dvoastră şi de mama Dvoastră, care este atît de bună, de generoasă şi de nobilă! (…) Acum îmi lipsiţi mult amîndoi, eram deprinsă să vă aud în fiecare zi… Datele statistice sunt direct colosale…, putem să ne înscriem toţi trei la lotul naţional sportiv… a fost cu adevărat un vis minunat pe care nu-l voi uita!
Reprivesc ilustratele din colţul minunat al Bucovinei şi retrăiesc emoţia artistică de atunci! Ceramica adusă îmi pare şi mai frumoasă, acum detaşată din noianul acela de frumuseţi.
Am vorbit la telefon cu Dl Filip, era şi el adînc pătruns de bunătatea Dvoastră, văzînd ca şi mine în Dvoastră un suflet mare (…).
Vă mulţumesc din inimă pentru tot ce aţi făcut pentru memoria lui Titel, ajutîndu-mă cu atîta nobleţe să realizez totul, asistînd deşi în condiţii vitrege şi la slujba de la mormînt pe aşa o ploaie, în plus vizitarea atîtor monumente de artă, în care este toată istoria ţării noastre. Cele cuvenite părinţilor şi multă, multă afecţiune mamei Dv., cu aceeaşi sinceră preţuire şi afecţiune prietenească,
Viorica Atanasiu

Petru Comarnescu, asemenea tuturor personalităţilor puternice  şi autentice nu a avut doar prieteni, ci şi detractori, nu doar admiratori ci şi duşmani care nu i-au iertat succesul intelectual şi priza la public. Orice se poate ierta în această lume, numai succesul nu. Într-o scrisoare, de astă dată consolatoare – dr. Roland-Puiu Anceanu suportase o intervenţie chirurgicală pe corzile vocale, operaţie care punea semne de întrebare asupra diagnosticului, din fericire infirmat – Viorica Atanasiu îi scrie bunului prieten:

Bucureşti 10 XII 1973
 Stimate Domnule Dr. Anceanu şi sincerul nostru prieten
Scrisoarea Dvoastră mult aşteptată m-a pătruns de amărăciune, văzînd suferinţele fizice şi mai ales morale prin care poate trece un om atît de curat sufleteşte, atît de sincer şi de uman ca Dvoastră, un om superior din toate punctele de vedere, apreciat şi iubit atît de mult de Titel şi sigur şi de oamenii adevăraţi din jurul Dvoastră!…
În toată această suferinţă vă rămîne o singură mîngîiere şi anume aceea care vă va înălţa şi mai mult, ştiind că „oamenii cu adevărat valoroşi sunt întotdeauna invidiaţi şi netrebnicii se silesc să-i distrugă”, dar pînă la urmă „dreptatea sigur triumfă!”
Gîndiţi-vă că şi bietul Titel a avut şi are şi după moarte încă duşmani care nu pot să-i ierte faptul că a fost înhumat ca un adevărat voevod, condus de curăţenia sufletească a unui întreg alai de ţărani, în portul lor frumos şi cu chipul ca din fresce. E singurul lucru pe care nu i l-au putut lua. (…)
V-aţi făcut cunoscut îndeajuns prin valoarea şi umanitatea Dvoastră. (…)
După Olăneşti, am avut imediat parastasul scumpului Titel, la care anunţul din ziar a servit ca invitaţie tuturor celor care l-au preţuit. Nu am avut curajul să insist de a vă ruga să participaţi deşi din suflet aş fi dorit-o, dar ştiind că sunteţi suferind şi după cum vă cunosc îndeajuns sentimentele pentru Titel, aţi fi venit sigur şi aceasta ar fi constituit un zbucium, plecarea la drum, iarna, după oboseala programului. (…)
Vă mulţumesc mult pentru atenţia Dvoastră, mi-a plăcut foarte mult revista şi-mi amintesc de tabloul „Toamna”, pe care l-am văzut parcă la Dvoastră.
M-a emoţionat scrisul lui Titel precum şi părerea Dvoastră personală despre arta naivă, atestînd după cum arată şi articolul din „Flacăra” spiritualele preocupări ale Dvoastră, care vă ţin departe de micimea lumii şi pentru care v-a preţuit atît de mult Titel.
Mă simt măgulită că aţi găsit în mine o confidentă sinceră, căreia i-aţi destăinuit amarul Dvoastră şi vă asigur că v-am înţeles profund.
Îmi amintesc cu duioşie şi nu voi putea uita ajutorul preţios pe care mi l-aţi dat în 1972, fără de care nu aş fi putut realiza, la aşa distanţă, singură, parastasul dorit! A fost un drum de neuitat şi un tur de forţă pentru mama Dvoastră, dar sincer spus şi pentru mine! Vedeţi că nu am mai rezistat acum la diferenţa de presiune şi la distanţa mare.
Îi voi povesti şi Dlui Filip necazurile Dvoastră, căci va veni cred curînd pe la mine pentru a cerceta din manuscrisele lui Titel. El vă apreciază mult şi nu se lasă influenţat de nimeni.
Cu aceeaşi sinceră preţuire şi afecţiune prietenească!
Vioarica Atanasiu
Corespondenţa dintre Viorica Atanasiu şi doctorul Roland Anceanu continuă într-o notă aproape domestică, informându-se reciproc asupra stării de sănătate, felicitându-se de sărbători sau între două epistole, întreţinându-se la telefon şi făcându-şi vizite, mai multe ale lui Puiu Anceanu la Bucureşti, mai puţine în sens invers, Viorica Atanasiu având nenumărate probleme de sănătate personale sau îngrijind când de fratele ei, când de sora diabetică şi aproape oarbă. Un singur moment de întâlnire cvasioficială, momentul comemorării a zece ani de la moartea lui Petru Comarnescu, în decembrie 1980. Înapoindu-se de la Piteşti, Viorica Atanasiu face o estimare a evenimentului.

Mult stimate Domnule Doctor
                    Bucureşti, 4 XII 1980
Profund impresionată de tot ce aţi făcut pentru preamărirea memoriei lui Petru Comarnescu, pentru calda ospitalitate şi primirea atît de mărinimoasă, vă mulţumesc  din inimă cu vie recunoştinţă, preţuind în Dvoastră ca şi în alte dăţi un sincer şi adevărat prieten şi după moarte!
Discutînd cu Traian Filip, am observat că şi Dlui era copleşit de admiraţia Dvoastră pentru dragostea sinceră ce i-o purtaţi lui Titel, pentru modul strălucit în care aţi organizat această comemorare şi extraordinara primire, asigurîndu-vă de toată dragostea şi prietenia sinceră ce v-o purta Titel, tocmai datorită caracterului frumos, calităţilor neîntrecute în domeniul Dvoastră, cît şi al artei în care aveţi atîta sensibilitate şi cunoştinţe preţioase.
La Dvoastră a fost o atmosferă foarte plăcută şi lume distinsă (…). Doresc din suflet să păstraţi pe cea mai reuşită din benzi precum şi cartea lui Titel despre pictorul Băncilă, pe care nu ştiu de nu aţi uitat-o la muzeu, restul de benzi cînd veţi mai trece prin Bucureşti, nu e urgenţă acum. (…) Majoritatea benzilor sunt înregistrări din muzica lui preferată, Bach, şi mai puţine conferinţe. Cu timpul le voi multiplica.
Mie, lăsîndu-mi prin testament magnetofonul, neştiind că i se va face după moarte „Casă memorială”, m-a rugat să le pun la dispoziţia celor interesaţi pentru comemorarea lui, aşa că bine că aţi putut pune măcar una din ele acum (…).
Ce păcat că „Radio-difuziunea”, unde a fost mult înregistrat, nu-l dau decît extrem de rar, rezervîndu-i, din spaţiul de 20’, doar 1-2’, uneori fiind inclus, căci pun cinci persoane odată…
Cu aceeaşi sinceră afecţiune şi preţuire,
                    Viorica Atanasiu

Ultima scrisoare, pe care am mai găsit-o eu, datează de la 22 XII 1982 şi este mai mult o felicitare de Anul Nou în care îşi exprimă, pentru a câta oară, într-un stil plin de fineţuri niţel desuete, însă din adâncul sufletului, afecţiunea, respectul, admiraţia şi preţuirea pentru care, se vede, nu era doar prietenul lui Petru Comarnescu, ci al familiei Comarnescu. Ceea ce singularizase relaţia Roland Anceanu – Petru Comarnescu, apropierea maestru-ucenic nu se mai regăseşte însă în corespondenţa cu Viorica Atanasiu, relaţia fiind una pur umană, însă la nivel superior sufletesc. Ca o lumină care e pe punctul de a se stinge, dar care mai stăruie parcă într-un efort de reînviere a flăcării, şi relaţia de prietenie Roland Anceanu-Viorica Atanasiu îşi atenuează intensitatea şi din cauza atât de omenească a distanţelor, grijilor şi problemelor personale care erodează orice legătură umană, ea se stinge treptat.
Nu înainte de a se revedea cu ocazia sfintelor Paşti de la sfârşitul anului 1987 (probabil) la Piteşti, unde prietenul piteştean o invitase. S-au depănat amintiri, s-au evocat anii acestei exemplare prietenii, s-a şters o lacrimă, s-a râs de vreo reacţie-poznă a lui Comarnescu, s-a vorbit pe ton nostalgic… Apoi…

N.r. În reproducerea scrisorilor am păstrat ortografia vremii.