Am avut fericirea şi bucuria de viaţă să văd cu ochii cum se naşte un poet. Numele lui este Florian Silişteanu, din oraşul Piteşti. Simplu de tot şi aproape natural: a venit, într-o zi, din România la Belgrad… pe bicicletă! Unii spuneau că e nebun, alţii îl aplaudau frenetic…şi-l simpatizau, cu invidie. Iar tânărul nostru Florian, săracul, avea doar o sacoşă, cu pâine uscată şi o bucată de mină de cupru sau chiar de fier, pe care mi-a dăruit-o la prima vedere. În sacul lui de „călătorul lumii cunoscute” mai avea şi un morman de manuscrise de poeme, scrise şi trăite pe drumuri… spre Belgrad şi alte oraşe. Am observat şi un titlu de volum, care atunci abia şi începuse să-şi trăiască viaţa şi prohodul literar: Nunta de semne. M-am întrebat: ce fel de nuntă o fi şi aceasta? Ce mire, unde-i mireasa, naşul? Şi m-am apucat de citit. Am constat cam repede: un nebun şi jumătate, bun de legat – pe bicicletă! Dar nu l-am legat, atunci. Ca poet… mi-a plăcut. Asta, cel puţin. Scrie cum trăieşte, cum gândeşte… redus, tumultuos, neaşteptat, tragic, iute, usturos, vindecător şi fulgerător. Aici, mai pot înşira multe, dar mă abţin frumos. Florian are fantezie, dar şi ambiţie. Acest Silişteanu foloseşte numai propria lui gândire, un cuget liber şi independent, ca un Rimbaud mai balcanic şi întârziat. Un gologan şi un năzdrăvan. Nu spun că nu are talent… asta nu, ba – dimpotrivă. Are, mă!  
Gândirea poetului nostru este bazată pe intuiţie, imaginaţie şi dragoste, stimă deplină faţă de cuvinte şi de viaţă (nu neapărat  propria lui viaţă!),  precum şi de actul creativ, pur şi simplu. Care aici a devenit şi un destin de poet. El nu imită, nu pastişează, nu ne dă prea multe citate, dar uneori nu uită că în lumea largă şi profundă a poeziei… au mai fost şi alţii. Şi Shakespeare, şi Dante, precum şi Baudelaire, Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia… Nichita Stănescu, Sorescu, Ioan Flora… chiar şi Adam Puslojic din Belgradul în cinci prieteni, despre care tocmai pe-atunci auzise. Acesta, ultimul, sunt eu. Într-un fel mă căuta, auzise şi el… nu ştiu concret şi precis ce, dar avea o idee „clocotristă”: să ne vedem. Şi ne-am văzut. Cu timpul (aici, mă laud) a început să-mi spună: Naşule!
Cu riscul să nu fie înţeles imediat sau rapid, Florian Silişteanu luptă pentru ideea de „încredere în poezie”, despre care Jean Cocteau chiar spunea că este ceva trist: „La poesie est une religion sans espoir” . Auzi, mă, Floriane? Lui Silişteanu mult mai mult îi plăcea poezia ca un fel de unitate şi purificare a destinului omenesc. La el, cuvântul pulsează şi visează, creşte şi dospeşte, explodează din inimă şi creier, zboară spre înălţimi. În fine, poemele lui sunt rotunde şi şlefuite, lustruite bine, bătute-n monezi lucioase şi de încredere în propria valoare. Florian Silişteanu, care încă mai studiază poezia clasică, deja se şi pricepe la conceptul modern al poeziei contemporane. Are fantezie şi fantasmagorie, vise şi abise! Dacă nu vă sună suspect şi prea pompos, aş spune el este un poet destul de post-modern! Vreau să spun: experimentează pe cont propriu, pe muchia cuţitului deschis de tot. Dar lui îi sună mai bine să spun acum: eşti bun. Pentru că el şi este bun. Delegatul nostru.
De fapt, el scrie de vreo zece ani încoa. Mai scrie, în afară de poeme, şi multă ziaristică, din care tot încearcă să şi trăiască, dar nu prea ştiu cum supravieţuieşte încă. Cel puţin, ca ziarist, el călătoreşte destul, poate chiar şi… prea mult. Mi-e teamă să nu obosească prea repede – pentru munca de poet şi neodihnă literară.
Cartea lui Florian Silişteanu – Nunta de semne – a şi fost, în fine, publicată cu vacarm, ecouri şi succes, în primăvara anului 2004, la editura (tot) Semne, din Bucureşti, cu poetul Mircea Bârsilă ca prim-lector, iar coperta îmi aparţine. Lansarea ei a fost în Teatrul Al. Davila din Piteşti, cu şapte profesori universitari şi patru academicieni din România, Serbia şi Albania (? !), precum şi-n prezenţa episcopului Calinic (Argeşeanu) şi cu primarul Piteştiului, domnul Pendiuc! Numai o oră după… intrarea României în… NATO! Ultimul, de fapt,  nu-i glumă, ci doar un fapt şi o coincidenţă istorică. Din ceea ce aflu, sub semn de tipar se află un nou volum cu poemele lui Florian Silişteanu, intitulat  Fratele meu, Dumnezeu. L-am întrebat pe scurt: tu crezi că suporţi acest titlu? Mi-a surâs, cu urechea sprâncenelor! Mai apoi, mi-a şi adus manuscrisul la Festivalul Sorescu, la Craiova.  L-am citit cu dragoste şi atenţie, cu bucurie şi ură de cititor profesionist şi temperat să caute (şi, eventual, să găsească greşeli),  dar, repede, am scris un fel de recomandare… mai mult către cititor decât spre editor. Am spus, cu ironie, că noul lui volum „este şi mai modern şi cu mult mai obraznic, îmbrăcat în costum de experiment ludic şi fantezist, ca un circ bine temperat şi mult colorat”, dar nu ştiu dacă am plină dreptate. Să-o mai spună şi alţii… Eu am spus sincer, mereu crezând că poezia actuală românească, în cazul sau exemplul lui Silişteanu, va avea încă o dovadă de vitalitate, reînnoire şi variabilitate. Mă întreb: ce generaţie va fi şi asta, a lui Florian?
Aşadar, n-ar strica (prea) mult să-l numim pe Silişteanu şi oficial membru al Uniunii, la timp, cât mai repede cu putinţă, poate chiar astăzi. Eu, personal, îl votez, iată, în public. Mai văd şi două voturi secrete: am impresia că sunt Nichita şi Flora. Lor… Florian le-a dedicat mai multe poeme, din dragoste pură.
Şi mai vreau să vă dau un sfat: mult mai bine este să-l „alegem” şi să-l „primim” pe Silişteanu prin poartă şi prin uşă… pentru că, în caz că nu-l alegem, …el va intra prin fereastră şi coş, peste acoperişuri! Ajutor! Salut fratern. Cu stimă deplină,
Al vostru (membru activ) şi poet
 Adam Puslojic, ploieşteanul din Timoc!
 La Belgrad, pe data de 23 Martie 2006