Nil non mortale tenemus
Pectoris exceptis ingeniique bonis
(Tot ce avem e pieritor, afară de însuşirile sufletului şi ale minţii)
OVIDIUS

Istoria multiseculară a poporului român a păstrat în amintire evenimentele marilor prefaceri sociale în care şi-au găsit împlinirea cele mai înalte năzuinţe ale sale.
Veşnic vii rămân în amintirea poporului şi figurile marilor conducători de stat şi comandanţi de oşti, dascăli şi cărturari, poeţi şi artişti care, în condiţii istorice diferite, au relevat prin opera lor marele talent şi extraordinara putere creatoare a poporului nostru.
Printre cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii româneşti se numără şi Dimitrie Cantemir, fiind considerat „una din cele mai ilustre personalităţi din istoria patriei noastre”1).
„Acest domnitor – scrie Moreau de Brassey, referindu-se la Dimitrie Cantemir – era un om de statură mică, cu faţa şlefuită în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu o înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut niciodată în viaţa mea. Era om politicos, amabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbeau această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe”2).
Dimitrie Cantemir a avut o cultură multilaterală, reuşind să îmbine armonios însuşirile unui ilustru om de stat cu cele de savant enciclopedic fiind: istoric, geograf, etnograf, muzicolog, orientalist.
„Om politic şi savant care a trăit arzând ca o torţă între un asfinţit şi un răsărit de veac (1673-1723), iar prin genialele lui intuiţii la confluenţa lumii feudale cu cea modernă, Dimitrie Cantemir a fost un luptător consecvent pentru înfăptuirea unui ideal politic de elevat patriotism – emanciparea ţării sale de sub dominaţia otomană. Mare făurar de cultură românească, el reprezintă totodată una dintre cele mai înalte culmi de gândire ale vremii în toate domeniile de care geniul lui s-a apropiat – istoriografie, geografie, filosofie – deschizându-le noi perspective de dezvoltare”3).
Întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir exprimă o concepţie superioară despre istorie faţă de cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii explicau fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, Dimitrie Cantemir interpretează istoria dând atenţie cauzalităţii: „Niciun lucru fără pricină să se facă nu poate”. El prezintă originea romană a poporului nostru în spiritul ideilor umanismului, afirmând că „suntem urmaşii unui popor care a creat o civilizaţie şi o cultură clasică”.
Viaţa, activitatea şi opera lui Dimitrie Cantemir sunt prezentate ca un tot unitar, în corelaţie cu mediul economico-social, politic şi cultural în care el a trăit, a muncit şi a luptat pentru idealul atât de scump poporului său: eliberarea Moldovei de sub jugul turcesc.
În toate lucrările lui Cantemir străbate dragostea faţă de ţara sa oprimată, pentru a cărei eliberare el a reluat şi a dezvoltat o tradiţie scumpă poporului nostru: prietenia şi alianţa cu marele popor rus.
Lui Dimitrie Cantemir îi datorăm prima scriere în limba română cu caracter beletristic – Istoria ieroglifică – şi străduinţa de a pune bazele unei limbi literare.
Privită din unghiul de vedere al zilelor noastre, opera strict istorică şi erudită a lui Dimitrie Cantemir este depăşită de studiile şi cercetările moderne. Ea rămâne însă cu
valoarea ei literară (Istoria ieroglifică), cu mărturiile despre viaţa şi organizarea Moldovei (Descrierea Moldovei), cu amănuntele ei indite şi unice despre istoria şi cultura popoarelor orientale (Sistema religiei mahomedane).
Paralel cu preocupările ştiinţifice şi culturale, Dimitrie Cantemir s-a interesat îndeaproape de evenimentele politice interne şi externe, fiind la curent cu schimbarea raporturilor de forţe în apusul şi răsăritul Europei.
La Constantinopol, Dimitrie Cantemir a stabilit legături cu solii şi diplomaţii străini cu care a făcut „schimb de cărţi şi scrisori”4): Antoine de Castagner, ambasadorul Franţei, şi urmaşul acestuia, Ferriol, ambasadorul Olandei, Collier, „pe care turcii îl considerau cel mai învăţat dintre toţi ambasadorii”5), şi reprezentantul Rusiei, Piotr Andreevici Tolstoi, cu care va rămâne prieten şi va colabora în decursul întregii sale vieţi.
Viitorul domn urmăreşte cu mult interes evenimentele politico-sociale din Ţara Românească şi din Moldova. Leagă o strânsă prietenie cu Toma Cantacuzino care, deşi fusese trimis la Constantinopol de către domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, ca să comploteze împotriva lui Cantemir, nutrea totuşi gândul eliberării ţărilor noastre de sub jugul turcesc şi spera „că această putere păgână (Imperiul Otoman) va pieri peste puţin”6).
Aflându-se în centrul vieţii politice, Dimitrie Cantemir şi-a dat seama de continua decădere a Imperiului Otoman şi, în scrierile de mai târziu, a relevat acest fenomen, făcându-l cunoscut întregii Europe.
În anul 1710, turcii îl trimit ca domn al Moldovei pe Dimitrie Cantemir, convinşi că el va fi un apărător fidel al Imperiului otoman.
Dimitrie Cantemir urcă pe tronul Moldovei într-o epocă în care situaţia economică a ţării era extrem de grea, fiind determinată de exploatarea poporului de către boierime şi de nesăţioasa asuprire otomană. Obligaţiile ţării faţă de Poarta Otomană comportau: tribut anual, prestări în muncă şi în natură, aprovizionarea armatelor turceşti aflate în trecere prin ţară, forţă de muncă pentru fortificarea cetăţilor turceşti etc.
Această dublă exploatare se reflectă în situaţia deosebit de mizeră a ţărănimii. Se accentuează procesul aservirii ţăranilor liberi şi a transformării lor în şerbi, iar creşterea marilor latifundii se face prin ocuparea satelor până atunci libere. Marea boierime se împarte în facţiuni, care duc lupte între ele pentru supremaţie. În perioada de care ne ocupăm, „alegerea domnilor de către boieri se făcea după un program boieresc bine cugetat, de a împiedica instaurarea oricărei eredităţi la tron”7), pentru menţinerea influenţei preponderente a boierimii în treburile ţării.
În perioada scurtei sale domnii, Dimitrie Cantemir a dus o luptă făţişă împotriva boierimii latifundiare, exponente a celor mai retrograde principii de organizare statală.
Promovând linia luptei împotriva marii boierimi, Cantemir urmărea înlăturarea regimului oligarhic boieresc şi crearea unui stat centralizat, prin instaurarea unei monarhii absolute.
În condiţiile istorice de la începutul veacului al XVIII-lea, aceste principii de organizare statală aveau un caracter progresist şi erau menite să întărească puterea politică şi economică a Moldovei, capacitatea ei de rezistenţă împotriva asupririi otomane.
Raportată la timpul la care a fost scrisă, la întreaga conjunctură istorică în care a trăit şi a creat marele nostru patriot şi cărturar, opera lui Dimitrie Cantemir apare ca o contribuţie dintre cele mai valoroase la tezaurul ştiinţei şi culturii universale, un prinos care suprimă secolele şi străluceşte deasupra lor.
Însăşi condiţia lui umană a fost de proporţii comparabile doar marilor personalităţi ale Renaşterii: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tambură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este un Lorenzo de Medici al nostru”8).
,,Acest principe era un om cu suflet mare, cu mari virtuţi, obişnuit cu primejdia şi având o dragoste de necrezut pentru ştiinţă, încât nu s-ar putea afla altul asemenea din vremurile vechi la acele popoare. Mărturie stau comentariile lui istorice despre istoria turcilor şi a moldovenilor, despre Dacia antică şi alte lucrări”9).

NOTE
1) Scarlat Callimachi, Vladimir Block, Elena Georgescu-Ionescu, Dimitrie Cantemir -Viaţa şi opera în imagini, Bucureşti, Muzeul româno-rus, 1963.
2) Mémoires politiques amusans et satiriques, de messire J.N.D.B.C., de L. Amsterdam, 1716, vol. I, p. 47.
3) Constantin Măciucă, Dimitrie Cantemir, Colecţia „Oameni iluştri”, Editura Albatros, 1972.
4) Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, zis cel bătrân, domnul Moldovei, E.S.P.L.A., p. 60.
5)Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Ottomanu, Bucureşti, 1877, p. 650.
6) N. Iorga, Istoria românilor, VI, Bucureşti, 1938, p. 458.
7) P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Ed. Acad. R.P.R., 1958, p. 18.
8) G. Călinescu, Istoria literaturii române, Editura pentru literatură, p. 47.
9) T. S. Bayer, Istoria despre viaţa şi faptele domnitorului moldovean Constantin Cantemir, Moscova, 1783.