Regimentul 70 Infanterie a luat naştere la 1 aprilie 1914, în baza prevederilor Înaltului Decret nr. 1444, prin transformarea batalionului de rezervă Muscel, intrând în subordinea Corpului 2 Armată şi Comandamentului 2 Teritorial. Raţiunile înfiinţării noii unităţi au fost desprinse din concluziile rezultate în urma campaniei din anul 1913 şi ca urmare a deteriorării climatului politic internaţional. Reşedinţa regimentului a fost fixată în garnizoana Câmpulung Muscel, iar o parte din personalul necesar nucleului unităţii a fost repartizat de la Regimentul ,,Muscel”
nr. 30.
Imediat după constituire, sunt concentraţi într-o primă serie rezervişti pentru instruire, concentrare ce se încheie la 23 august 1914. Pentru asigurarea procentului de 3/5 din efectivul de mobilizare, sunt chemaţi sub arme încă 1954 de de rezervişti pentru perioada 23 august-24 septembrie. Din cauza frigului, regimentul este nevoit să părăsească bivuacul unde cantonase din lipsă de local şi să instaleze două batalioane în barăcile bâlciului ale căror acoperişuri au fost dublate cu foi de cort, pentru a nu răzbi ploaia.
La 13 septembrie 1914 se hotărăşte, lipsind posibilităţile de cazare, ca întreaga unitate să fie cantonată în satele vecine cu reşedinţa de mobilizare. În acest scop, regimentul a părăsit garnizoana Câmpulung, instalându-se cu batalionul I în satul Vişoiu şi cu celelalte două la Voineşti. La 27 aprilie 1915, când a fost gata noul local, s-a ocupat pavilionul de comandament, magaziile şi remiza de trăsuri, fiind reziliat contractul cu Ilarion Velculescu în ale cărui case închiriate fusese cantonată comanda regimentului. Pentru cazarea trupei au fost cedate de către Regimentul ,,Muscel” nr. 30 un număr de cinci barăci.
Pe parcursul anului 1915 au loc concentrări de rezervişti cu specialităţile infanterie, cornişti, sanitari, biciclişti, telefonişti, agenţi de legătură, semnalizatori, brancardieri, veterinari, peste 800 de miliţieni care au fost instruiţi potrivit specialităţii fiecăruia, iar miliţienii pregătiţi pentru a asigura la mobilizare paza comunicaţiilor şi instituţiilor.
În ziua de 27 iulie 1915, regimentul s-a instalat în bivuac (tabără) pe dealul numit Creţişoara, situat în partea de nord-vest a oraşului, pe malul stâng al Râului Târgului, ocupând o suprafaţa de şapte hectare şi jumătate. Pentru adăpostirea cailor şi trăsurilor s-a constituit un şopron de scânduri, dar şi adăposturi pentru bucătării, s-au amenajat două izvoare şi o fântână cu pompă.
În total, în cele trei serii din anul 1915 au fost concentraţi 40 de ofiţeri de rezervă, 79 de subofiţeri, 717 gradaţi şi 3154 de soldaţi. Instruirea concentraţilor s-a desfăşurat pe câmpul de instrucţie de pe platoul Grui.
După ce în martie 1916 sunt instruiţi alţi 1143 de rezervişti, la 9 august s-a dat ordin de concentrare a tuturor ofiţerilor şi oamenilor de trupă, completându-se efectivele de mobilizare ale regimentului, iar la 12 august se execută îmbarcarea şi deplasarea întregului personal cu patru trenuri la Slatina, judeţul Olt, fiind cantonat în satul Clocociov. Aici rămâne până la 24 august, când primeşte ordinul Divizei 12, în compunerea căreia intra regimentul, pentru a se îmbarca la Piatra-Olt în trenuri şi a se deplasa pe frontul de sud unde regimentul primeşte misiunea de a concura cu celelalte unităţi ale diviziei la acoperirea Dunării în sectorul Olteniţa.
La 6 septembrie se produce o nouă modificare a misiunii regimentului care, împreună cu întreaga Brigadă 24 Infanterie, se dislocă pe calea ferată în Dobrogea, ca urmare a unor nevoi operative generate de acţiunile trupelor inamice. A doua zi, regimentul 70 Infanterie intra, pentru două zile, sub ordinele Diviziei Sârbe ce opera în Dobrogea, fiindu-i repartizat sectorul din zona localităţii Cocargea. Reintrând, la 8 septembrie, sub ordinele Brigăzii 24 Infanterie din compunerea Diviziei 12, el rămâne pe frontul din Dobrogea până la 1 octombrie, când întreaga divizie este dislocată pe frontul din Carpaţii Meridionali.
Sub comandament sârb sau român, bravii musceleni şi-au făcut pe deplin datoria, stăvilind cu preţul vieţii multora dintre ei încercările inamicului de a străpunge apărarea noastră, menţinându-se pe poziţie sub ploaia de foc a artileriei sau executând recunoaşteri curajoase în dispozitivul inamic. În cursul unei asemenea recunoaşteri, executate la 21 septembrie 1916, printre cei cinci ofiţeri şi 188 de soldaţi morţi şi răniţi s-a aflat şi magistratul Dimitrie Golescu-descendent al ilustrei familii de pe plaiurile muscelene, înrolat ca soldat voluntar în compania 1 a regimentului.
Ajuns la Câmpulung Muscel în dimineaţa zilei de 3 octombrie 1916, regimentul intră, împreună cu întreaga Divizie a XII-a, în compunerea Grupului ,,Nămăeşti” de sub comanda generalului Traian Găieseanu. Sosirea Regimentului 70 Infanterie a fost de mare folos, pentru că acesta era compus din locuitori ai Muscelului, buni cunoscători ai locului şi muntelui.
Nici nu au fost ocupate bine sectoarele afectate marii unităţi, căci inamicul declanşează atacuri repetate pe centru şi flancuri, pentru a deschide ieşirea spre Câmpia Română. Comandamentul român opune ofensivei germane un plan de contraofensivă care prevede o lovitură frontală cu Divizia 22 Infanterie şi una la flancul stâng, executată de Divizia 12 Infanterie, dar condiţiile teatrului de operaţiuni au impus contramandarea acţiunii. În aceste condiţii se declanşează formidabila presiune exercitată de inamic pe întreaga fâşie de apărare a Grupului ,,Nămăeşti”.

Timp de 40 de zile, efortul muscelenilor din Regimentul 70 Infanterie s-a subsumat celui al tuturor unităţilor române ce acţionau în această zonă pentru apărarea culoarului Rucăr-Bran şi a oraşului Câmpulung Muscel. Rezistenţa eroică a unităţilor române a zădărnicit toate eforturile inamicului de a străpunge apărarea. Pentru el, Valea Pravăţului a devenit ,,valea durerii şi groazei”, iar românii au apărat şi udat cu sângele lor fiecare palmă de pământ.
Imediat după debarcare, batalionul 1, comandat de către maiorul Grecescu Grigore, se deplasează spre Valea Mare unde, în localul băncii, primeşte din partea generalului Razu ordinul de a înainta pe Valea Argeşelului, prin Nămăeşti, pentru a pune stăpânire pe cota 895 din gura Pravăţului, făcând legătura la dreapta cu regimentul 32 şi 7 infanterie de pe vârful Mateiaş şi 50 şi 82, la stânga, pe Plăişor. Prin contraatacuri vijelioase, date pe pe o noapte ploioasă şi întunecoasă, inamicul este respins, cota 895 de pe Plăişorul Mic şi Dealul Ulucului sunt cucerite şi organizate defensiv.
Peste 138 de prizonieri sunt trimişi Brigăzii 24. Aceştia declarau cu emfază că trupele de elită bavareze intenţionau să ocupe Câmpulungul chiar în acea noapte.
S-au distins în această luptă, prin iscusinţă, bravură, spirit de jertfă şi hotărârea cu care au atacat şi distrus pe vrăjmaş, cucerindu-i poziţiile dominante pe care le ocupa acum: maiorul Grecescu Grigore, căpitanul activ Zaman Traian, locotenentul activ Iosif Teodorescu (viitorul general, comandant al Comandamentului Militar al Capitalei la 23 august 1944), locotenetul în rezervă Găldău Dumitru, alţi şi alţi ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.
În 4, 5 şi 6 octombrie, inamicul încearcă, prin atacuri repetate, să recucerească poziţiile pierdute, dar fără succes. Zilnic, în continuare, se succed atacuri şi contraatacurile muscelenilor care nu dau înapoi, ştiind că dincolo de linia tranşeelor se află cei dragi, familiile, ţara care îi privea cu nădejde.
Mulţumit de modul în care şi-au făcut datoria muscelenii, generalul Razu, comandantul Diviziei 12 Infanterie, consemna în ordinul de operaţii din 16 octombrie 1916: ,,Aduc mulţumirile mele pentru intervenţia hotărâtă a Regimentului 70 Infanterie când Regimentul 50 Infanterie şi Batalionul 49, respinse, se retrăgeau şi vă rog ca pe viitor să procedaţi la fel, evitând cu orice preţ străpungerea”.
Încă din zorii zilei de 13 octombrie, artileria inamică deschide un foc violent de de arme de toate calibrele asupra întregului sector comandat de locotenent-colonelul Constantin Calotescu, comandantul Regimentului 70 Infanterie.
Imediat, coloane inamice puternice au pornit pe direcţia Lereşti, Clăbucet, Valea Argeşelului şi Pravăţ, angajându-se serios cu intenţia manifestă de a sparge frontul sectorului Pravăţ. După opt ore de încleştare, valurile puternice de atac au ajuns la lupta la baionetă în sectorul căpitanului Braşoveanu Athanase, dar izbindu-se de zidul de fier al apărătorilor, sunt nevoite să se retragă, bătălia luând sfârşit, pe întregul sector Pravăţ, cu distrugerea desăvârşită a tuturor coloanelor inamice care au susţinut formidabilul atac.
În perioada 14-25 octombrie, misiunea muscelenilor a fost aceea de a fixa pe inamic de front, în vederea susţinerii atacurilor repetate date de trupele amice pe direcţia satului Lereşti, astfel ca acesta să nu poată executa manevra rezervelor pentru respingerea atacurilor. Rezultatul atacurilor românilor s-a materializat în respingerea trupelor invadatoare până sub munte, la Pojorâta, în luarea a peste 400 de prizonieri, capturarea a patru mitraliere, două tunuri de munte şi multe alte categorii de material de război.
Acţiunile de luptă culminează cu cele din ziua de 1 noiembrie, zi memorabilă, înscrisă pentru veşnicie în cartea de istorie a regimentului. Ca şi până acum, această zi debutează cu vijelia de oţel şi foc a artileriei duşmane care se prăvale asupra tranşeelor noastre şi asupra tuturor punctelor acoperite din defileul Pravăţ şi Valea Argeşelului.
La ora 11, vrăjmaşul încearcă vigilenţa liniei de apărători, dar, ca din pământ, aceştia, scăpaţi din iadul de foc, îl resping cu hotărâre. Imediat se dezlănţuie un nou uragan al artileriei de toate calibrele, care pisează timp de două ore fiecare palmă de pământ. Convins că nu va mai întâmpina nicio rezistenţă, şuvoiul inamic porneşte asupra intrării Pravăţului, protejat de focul mitralierelor şi al mortierelor. Lupta se angajează puternic; o companie inamică reuşeşte să se strecoare prin vâlcelele de la poalele Clăbucetului şi să atace din flanc sectorul ocupat de companie din rândurile căreia sunt omorâţi sau răniţi toţi ofiţerii. În această situaţie intervin două companii de rezervă comandate de sublocotenentul Nicolescu Gh. Ion şi sublocotenentul Şerbănescu, dar şi ele sunt oprite de focul de baraj nimicitor al artileriei.
În această situaţie, maiorul Grecescu, comandantul temporar al regimentului, ordonă reluarea contraatacului. Aceasta s-a petrecut la ora 8 seara, ajungându-se din nou la lupta la baionetă, luptă care durează aproape o oră. O parte din musceleni reuşesc să se insinueze în flancul şi spatele inamicului, distrugându-i rezerva eşalonată în adâncimea dispozitivului şi să pună capăt luptei ce se încheia cu o victorie deplină şi recucerirea Plăişorului Mic, la ora 11 noaptea. Toate contraatacurile încercate de inamic se izbesc de un zid de netrecut.
Rezistenţa eroică opusă de regimentele române care au apărat culoarul Rucăr-Bran ia sfârşit nu ca urmare a acţiunilor inamicului pe acest front, unde nu a reuşit, cu toate eforturile să-şi materializeze obiectivele, ci datorită situaţiei de pe celelalte fronturi. La 15 noiembrie 1916, comandantul Armatei 2, generalul Alexandru Averescu, ordonă ruperea luptei şi retragerea.
Apreciind faptele de arme ale Grupului ,,Nămăeşti”, Averescu spunea: ,,Poziţiunile pe care le părăseşte Grupul ,,Nămăeşti” pe care a ştiut să le apere timp de o lună cu îndărătnicie şi bravură, mai presus de orice laudă, împotriva unui duşman îndrăzneţ şi înzestrat cu toate mijloacele moderne puternice, pe care experienţa de doi ani de zile l-a învăţat să le întrebuinţeze cu toată dibăcia închipuită. Îmi fac o adevărată datorie a exprima prin ordin de zi, ofiţerilor şi trupei din Grupul ,,Nămăeşti”, desăvârşitele mele mulţumiri pentru vitejia desfăşurată pe poziţiunile din jurul punctului al cărui nume îl poartă, de care vom avea întotdeauna dreptul să vorbim cu mândrie”.
Era punctul culminant al unor zile de glorie şi începutul calvarului retragerii ce se va încheia pentru Regimentul 70 Infanterie în tranşeele de pe dealul Mărăşti. Parcurgând itinerarul presărat cu numeroase lupte de hărţuire, cu atacuri şi contraatacuri date în retragere, cu efectivele subţiate până la nivelul unui singur batalion, el străbate localităţile Voineşti, Pietroşi, Şipotul, Vulcana de Sus, Pucioasa, Bucov, Dolceasca, Mizil, Buzău, Râmnicu Sărat, Vităneşti, Muncelul.
Refacerea Diviziei 12 Infanterie din care făcea parte şi Regimentul 70 Infanterie s-a făcut din mers, deoarece unităţile şi marile unităţi ale Armatei a II-a conduse de Alexandru Averescu s-au aflat permanent sub presiunea luptelor. Refacerea şi cartierul general al Diviziei 12 s-au stabilit în localitatea Varniţa, la Nord de Podul Iloaiei. Condiţiile erau foarte grele, lipsurile din domeniul sanitar şi al alimentaţiei erau resimţite acut la nivelul trupei. Din cauza pierderilor mari în oameni, în operaţiunile desfăşurate până atunci, la 4 ianuarie 1917, pe baza Ordinului nr. 1187/1917 al Armatei a II-a, transmis cu cel al Diviziei 12 Infanterie nr. 2139/1917, Regimentul 70 Infanterie s-a contopit cu Regimentul 62, numindu-se Regimentul 62/70 Infanterie.
În acest răstimp, Divizia a 12-a a fost dotată cu arme moderne franceze – ,,Ebel” de 8 mm, cu puşti mitraliere folosite pentru prima dată de diviziile române, cu mitraliere franceze, performante. Comandantul Diviziei a fost numit generalul Traian Moşoiu, iar comandantul Regimentului 62/70 Infanterie locotenentul-colonelul Grigore Grecescu, avansat în grad după luptele din regiunea Cîmpulungului Muscel.
Primăvara lui 1917 a însemnat reluarea luptelor. Divizia 12 Infanterie se afla în contact permanent cu inamicul. Potrivit Ordinului de zi nr. 87/12 aprilie 1917, ,,profitând de întunericul adânc al nopţii, inamicul a atacat cu două companii trei poziţii înaintate ale Regimentului 62/70 Infanterie, apărate numai de un gradat şi opt ostaşi. În schimbul de focuri care a avut loc, doi militari români au fost ucişi, iar trei răniţi fiind nemţi, iar pe unul dintre soldaţi, nemţii l-au târât la ei în tranşee.

Imediat, comandantul Regimentului 62/70 Infanterie, lt. col. Grigore Grecescu, fără a pierde timp, pentru a nu lăsa inamicului putinţa de a se putea stabili pe poziţiile ocupate, a organizat un viguros atac cu trei plutoane sub comanda locotenenţilor Constantin Bratu, Marcu Mihalache şi sublocotenentului Gurescu, care, bine conduse de ofiţerii respectivi şi susţinute de artilerie, au reuşit să smulgă din mâna inamicului cele trei posturi înaintate şi a le recupera”.
În lunile mai 1917, Divizia 12 s-a cantonat la Adjud, apoi, pe 10 iunie 1917, în localitatea Cudalbi, împreună cu alte divizii, formând rezerva Armatei I române. Locuitorii din zona frontului i-au primit cu bucurie pe ostaşii români. ,,Populaţia, plină de entuziasm, ne aducea flori şi lacrimi de fericire; ceasul eliberării începe să sune, bucurie care umplea sufletul românilor”.
În condiţiile ofensivei de la Mărăşti, Divizia 12 s-a cantonat la Iveşti în noaptea de 10/11 iulie 1917, de unde participă la ultimele lupte din cadrul bătăliei de la Mărăşti. Apoi se retrage la nord de Siret, în noaptea de 12/13 iulie 1917, continuând luptele la Măgura Caşinului şi pe Valea Doftanei.
Noul regiment, 62/70 Infanterie, a funcţionat până la 27 martie 1918, când în baza Ordinului nr. 2508/1918 al Diviziei 12 Infanterie, a fost ,,desdoit”, reînfiinţându-se astfel, regimentele 62 şi 70 Infanterie.
Regimentul 70 Infanterie a funcţionat până la 1 iulie 1923, când, conform prevederilor Înaltului Decret nr. 1674/12 aprilie 1923, a fost desfiinţat, predând drapelul şi patrimoniul Regimentului 22 Infanterie.
Muscelenii aflaţi sub drapelul Regimentului 70 Infanterie nu au fost cu nimic mai prejos decât fraţii lor din celălalt regiment muscelean, Regimentul 30 Infanterie.
Jurnalul de operaţii al Diviziei a XII-a din care făcea parte şi Regimentul 70 Infanterie preciza cu privire la luptele din culoarul Câmpulung-Rucăr-Bran:
,,Către 29-30 octombrie 1916, atacurile se produc, mai ales, asupra sectorului dintre Argeşel şi Dâmboviţa, asupra Văii Pravăţului, precum şi cele două sectoare din lungul Dâmboviţei, către km 65. Toate atacurile inamice au fost respinse cu pierderi simţitoare pentru acesta. În special Regimentul 70 Infanterie, care apără valea Pravăţului, s-a remarcat prin bravura cu care a rezistat neclintit pe poziţii, zdrobind toate atacurile inamice care se sfarmă, lăsând mulţi morţi”.
Preotul Ioan Răuţescu, în a sa lucrare intitulată ,,Monografia Dragoslavele”, referindu-se la luptele duse în această zonă scrie: ,,[…]. În fiecare noapte, în cele 45 de zile cât s-au împotrivit cu îndârjire avântului sălbatic al trupelor nemţeşti […] niciunul dintre luptători nu şi-a părăsit posturile. Dimpotrivă, femei şi copii veneau pe ascuns în timpul nopţii să-şi vadă părinţii şi soţii cărora le aduceau mâncare şi tutun […]. Veneau fără frică, întâmplându-se orice s-ar întâmpla […] mânate de dorul de a-şi vedea şi îmbărbăta pe părinţi, soţi şi fraţi […]. Se îmbrăcau în mantale şi bonete militare şi cu toate măsurile de pază, străbăteau în tranşee unde se găseau ai lor”.
În vara anului 1929 a sosit la Dragoslavele Fritz Ortlepp, subofiţer artilerist în armata germană, care a participat la luptele din defileul Bran-Dragoslavele. A vizitat cele două cimitire din comună, Mausoleul Mateiaş şi zone ale fostului teatru de luptă. S-a întâlnit cu preotul Ioan Răuţescu, care vorbea fluent limba germană şi franceză, căruia i s-a confesat, prezentându-i manuscrisul unei cărţi pe care dorea să o scrie, întocmită cu trudă după jurnalul său zilnic în timpul luptelor din zonă. […]. La pag. 155, autorul a scris: Tinerelor generaţii româneşti să înveţe de la părinţii lor cum şi-au apărat patria. […].”
Istoricul german Adolf Koster remarca privind comportamentul armatei române din cadrul Grupului ,,Nămăeşti”: „Românii se apără pentru fiecare metru pătrat de pământ din preţioasele lor plaiuri şi luptă cu îndărătnicie surprinzătoare. Sunt oameni iscusiţi”.
Cu siguranţă, se poate spune că dacă ostaşii Divziei a XII-a din care făcea parte şi Regimentul 70 Infanterie alcătuit din musceleni nu ar fi luptat cu eroism la Dragoslavele, Mateiaş, Pravăţ, invazia din Muntenia s-ar fi produs în primele zile din luna octombrie 1916, iar armata română n-ar fi putut să se retragă şi să se refacă în Moldova.
Ostaşii musceleni din cadrul Regimentului 70 Infanterie au luptat cu aceeaşi vitejie şi pe frontul din Moldova, străbătând şi luptând în localităţi precum Voineşti, Pietroşi, Şipotul, Vulcana de Sus, Pucioasa, Bucov, Dolceasca, Mizil, Buzău, Râmnicu Sărat, Vităneşti, Muncelul, Iveşti, Mărăşti, Măgura Caşinului, Valea Doftanei.
Ca o răsplată a eroismului şi spiritului de sacrificiu dovedite pe câmpul de luptă de cadrele şi ostaşii regimentului, drapelului acestuia i s-a conferit Ordinul ,,Mihai Viteazul” clasa a III-a, în baza Înaltului Decret nr. 910/19 aprilie 1918 şi medalia Comemorativă a Războiului 1916-1918, cu Baretele Dobrogea, Carpaţi, Mărăşti şi Mărăşeşti, brevet nr. 10550/1 iulie 1919.
Pierderile de vieţi omeneşti din anii primei conflagraţii mondiale, nemaiîntâlnite până atunci, au determinat o datorie morală, aceea de a comemora în fiecare an pe cei care au pierit pe câmpurile de luptă. La nivelul naţiunilor, această datorie s-a materializat prin Tratatul de la Versailles care introducea obligativitatea întreţinerii mormintelor ostaşilor îngropaţi pe teritoriile statelor respective, precum şi de a ridica monumente închinate acestora.
Statul român, prin decretul-lege nr. 1693/4 mai 1920, a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită cu prilejul Zilei Înălţării Domnului Iisus Hristos. Un rol important l-a avut Societatea ,,Mormintele Eroilor Căzuţi”, înfiinţată în anul 1919 şi transformată, în anul 1927, în Societatea ,,Cultul Eroilor”.
Acţiunea de păstrare spre veci a jertfei soldaţilor români în Războiul pentru Reîntregirea Naţională a avut ca moment important evenimentul de la 14 mai 1923, petrecut sub Înaltul patronaj al Reginei Maria. Atunci, în Biserica ,,Buna Vestire” din Mărăşeşti, elevul militar Amilcar Săndulescu s-a oprit în faţa celor zece sicrie cu osemintele unor eroi de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Târgu Ocna, Jiu, Prahova, Bucureşti, Dobrogea, Ardeal, Basarabia şi din alte locuri unde ostaşii noştri au căzut pentru Ţară. A înaintat şi s-a oprit în faţa sicriului cu numărul patru din cele zece: ,,Acesta este tatăl meu”. Îngenuncheat, s-a rugat: ,,Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toţi eroi neamului şi pe tatăl meu […]”.
Memoria eroilor musceleni a fost cinstită prin monumentele şi îngrijirea cimitirelor aflate pe teritoriul fostului judeţ Muscel, aşa cum a fost cinstită pe întreg teritoriul patriei noastre. Cele mai importante locuri ce amintesc de luptele purtate pe aceste meleaguri sunt la Mateiaş, Dragoslavele, Rucăr, Mioarele, Curtea de Argeş, Piteşti. În toate localităţile au fost ridicate monumente închinate celor care au căzut la datorie. Veşnică să le fie amintirea!

BIBLIOGRAFIE
1. Arhivele Naţionale Române, Direcţia Judeţeană Argeş
2. Arhivele Militare Române
3. Col. C-tin Căzănişteanu, coord., Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Documente militare, Bucureşti, Editura Militară, 1977, pp. 18-19
4. General maior, conf. univ. dr. Mihai Chiriţă, coord., Ghidul Arhivelor Militare, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010, pp. 363-364
5. col. ®, Nicolae Dărăbanţ, Luptele din zona Bran şi Dragoslavele, Revista Forţelor terestre, nr. 2/2009
6. col. (r), Constantin Gombos, Însemnări din prizonieratul german, în Historia.ro
7. gen. lt. (r), Emilian Ionescu, Pe Neajlov într-o toamnă rece, Bucureşti, Editura Militară, 1976, p. 134
8. col. (r), prof. univ. dr. Gheorghe Nicolescu, Pagini din istoria oştirii române. Regimentul 70 Infanterie-manuscris
9. slt. (r), ing. Ion Pietrăreanu, Amintiri de pe câmpul de luptă-Dragoslavele, Mateiaş, Pravăţ, plaiuri muscelene de legendă, în Argeş-Cultul Eroilor, nr. 4/2010, p.13
10. Prahova mare, nr. 2/decembrie 2011, pp.4-5