În condiţiile Unirii Principatelor Române din anul 1859, în rândul locuitorilor acestora a crescut interesul pentru răspândirea învăţăturii de carte. Odată cu dubla alegere, problema instrucţiei publice a fost ridicată la rangul uneia din cele mai importante chestiuni de stat1). În Mesajul din 6/18 decembrie, domnitorul se referă la generalizarea învăţământului şi eradicarea analfabetismului: Eu ţin numaidecât ca fiecare locuitor să ştie în curând a scrie şi ceti, pentru ca să profite pentru industrie sau în informările folositoare ce ar găsi în cărţi bune şi speciale2). Se caută astfel a se adapta învăţământul la nevoile societăţii. Domnul Unirii cerea ca învăţământul să fie „la îndemâna tuturor claselor”, căci în educaţia poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat. Pledând pentru dezvoltarea învăţământului, Alexandru Ioan Cuza cerea pragmatic: Administratori, finanţiari, agricultori, industriali, comerciali, eată oamenii de care avem mai smintită trebuinţă3). El era convins că fără oameni bine pregătiţi în toate sectoarele economiei şi în administraţie nu este posibil progresul societăţii, iar acest lucru presupunea un învăţământ modern.
Sub domnia lui Cuza, s-a acordat importanţă instrucţiei elementare, şcolilor practice, învăţământului pentru fete, ca şi celui de grad secundar şi superior. S-au înregistrat progrese notabile, atât în privinţa extinderii reţelei şcolare în mediul rural şi urban, dar şi a calităţii prin modificarea programei de învăţământ din Muntenia, după cea din Moldova şi prin constituirea la 13/25 iulie 1862 a Consiliului Superior al Instrucţiunii Publice, în rândurile căruia au fost chemate personalităţile culturale cele mai de seamă, de la Petrache Poenaru la Mihail Kogălniceanu4).
În aceste condiţii se dezvoltă şi învăţământul din reşedinţele judeţelor istorice Argeş şi Muscel, care au fost vizitate de domnitorul Unirii la câteva luni de la urcarea sa pe tron. Sosind la Piteşti de la Câmpulung, în ziua de 19 iunie 1859, Alexandru Ioan Cuza a avut parte de o primire călduroasă din partea locuitorilor oraşului Piteşti, ale căror felicitări şi urări le-a transmis preşedintele Consiliului municipal, G. Enescu. Totodată, i-a fost prezentat domnitorului un tabel cu situaţia oraşului şi a finanţelor5). La acea dată, oraşul Piteşti avea 1.400 de case, 7.229 de locuitori, zece biserici ortodoxe, una armenească şi o sinagogă. Învăţământul era reprezentat printr-o Şcoală Normală în limba română, două şcoli private (una în limba germană, alta în limba elină) şi un pension de fete în limbile franceză şi germană6).
Şcoala primară de băieţi din Piteşti îşi continuă activitatea, la început cu patru clase şi trei institutori – Vasile Urzescu la clasa a IV-a, Alexandru Teodosiade la clasa a III-a şi Dimitrie Micescu la clasele I şi a II-a, iar din anul şcolar 1864-1865 cu patru institutori7).
La 11 decembrie 1863, Comitetul de Inspecţie Argeş cere ministerului să aprobe înfiinţarea unei şcoli sucursale de băieţi pentru clasele I şi a II-a, motivând creşterea numărului de elevi, pentru care localul a devenit neîncăpător. Se precizează că la clasa I se grămădesc 230 elevi, care n-au loc nici în bănci, nici în semicercuri. Se propune ca şcoala sucursală să ia fiinţă la Biserica „Maica Precista” („Mavrodolu”). Rezoluţia ministerului menţionează: Urmează deja bugetul proiectat pentru 18648).
Este de menţionat interesul manifestat de institutorii şcolii publice şi de municipalitatea oraşului Piteşti pentru muzică. Rapoartele trimise ministerului în legătură cu predarea acestui obiect sunt edificatoare. Dornici ca elevii şcolii să înveţe muzică, municipalitatea a angajat cu plată din casa municipală, pe Ion Pudil, profesor de muzică la Externatul brâncovenesc de fete din Piteşti. După cum rezultă din raportul lui Vasile Urzescu (din 18 iunie 1862), acest obiect fusese introdus în şcoala publică din Piteşti încă din septembrie 18619).
Primele şcoli de fete, numite şi externate, s-au înfiinţat în anul 1860, la iniţiativa prinţului Bibescu Basarab Brâncoveanu, acestea urmând să fie întreţinute de Aşezămintele Brâncoveneşti, conduse de distinsul cărturar Aaron Florian.
La 15 septembrie 1860 se deschide în Piteşti prima şcoală primară de fete, înfiinţată de Aşezămintele Brâncoveneşti, cu un număr de 55 de eleve10).
Şcoala a funcţionat într-un local particular. După contractul încheiat între directoarea şcolii şi Hristea Petrovici, şcoala a funcţionat în casele acesteia de pe strada Maica Precista, plătindu-i-se chirie 110 galbeni pe an. Localul ales era corespunzător, aşa după cum rezultă din notările lui Vasile Urzescu. Acesta vizitează localul în 1862, precizând că are două săli pentru învăţătură spaţioase, iar clădirea este nouă, camerele sunt curate şi colorate (zugrăvite). Directoarea şcolii, Eliza Veldin, arăta în 1864 că, după trecerea şcolii în bugetul statului, numărul elevelor crescuse la 127, iar spaţiul destinat şcolii devenise insuficient. În această situaţie, municipalitatea oraşului Piteşti propunea ministerului ca această şcoală să se mute în casele desfiinţatului schit Buliga. Ministerul îşi dă avizul la 21 mai 1864 şi, ca urmare, în luna iunie a aceluiaşi an, şcoala s-a instalat aici11).
În primii ani de funcţionare (1860-1864), şcoala de fete a avut directoare pe Eliza Veldin, iar institutori, pe Ion Tesloan, până în ianuarie 1864, apoi, pe Teodora Gheorghiu, catihet pe Ion Păunescu şi profesor de muzică pe Ion Pudil. În bugetul şcolii intra şi un medic (dr. Teodor Casia), plătit cu 80 de lei, în timp ce directoarea primea 500 de lei, institutorul 400, catihetul 300, iar profesorul de muzică 126 de lei12).
În urma inspecţiei din 1862, Vasile Urzescu raportează ministerului metoda dificilă germană folosită de directoare, diferită de cea din şcolile româneşti, putând primi în fiecare lună noi eleve la şcoală. Ca urmare, i-a recomandat acesteia gruparea elevelor pe despărţiri, în funcţie de nivelul de pregătire şi i-a alcătuit un orar. La clasa I erau înscrise 47 de eleve, la clasa a II-a 17, la clasa a III-a 12, iar la clasa a IV-a 6 eleve. Profesorul arată că externatul de fete, devenind al statului, posturile ocupate de catihet, medic şi profesorul de muzică pot fi desfiinţate.
Ministerul scrie Comitetului de Inspecţie Argeş să ia măsuri pentru ca la şcoală să fie primite cât mai multe fete. Ţinta guvernului, se scria în noiembrie 1862, este a se întinde instrucţia publică cât se va putea mai mul”13).
În perioada 1859-1864 au continuat să funcţioneze şi şcoli particulare. Astfel, la Piteşti, erau: Şcoala lui Apostol Pelinescu, cu 32 de elevi în 1861, Şcoala Teodorei Pelinescu, cu 20 de eleve, Şcoala israelită în care a fost angajat profesorul Sterman Eremald, Şcoala de limba germană, condusă de Peter Jekel, Şcoala de la Mavroolu, frecventată în 1859 de 47 de elevi, dintre care 18 fete, pensionatul de băieţi Ştefănescu, pensionatul de fete al Theodorei Gheorghiu, institutul de fete, ţinut de Louise Meunier, cu trei clase în 1861 şi 18 eleve, Şcoala pentru băieţi, deschisă de preotul Teodor Popescu, Şcoala maghiară existentă în 1860 şi condusă de Imre Mico, fost guvernator al Transilvaniei. Această şcoală, în care limbile germană şi maghiară erau predate de pastorul Iosif Nagy, iar limba română, de Barbu Pretorianu (angajat cu un galben pe lună), funcţiona pe lângă biserica ridicată în 1862, pe terenul lăsat prin testament de medicul Carol Iekel14).
Instrucţiunea publică a făcut progrese sensibile în epoca Unirii, deşi drumul era destul de lung. Au fost realizate, printre altele, unificarea şi modernizarea sistemului de învăţământ, s-a extins învăţământul elementar la oraşe, învăţământul secundar s-a dezvoltat, s-au creat universităţile, s-au accentuat preocupările ştiinţifice.
Încă din anul 1859, sub ministrul Constantin A. Creţulescu, se pregătea la Bucureşti o reformă completă a învăţământului, numindu-se, în acest sens, un comitet format din: C.D. Brăiloiu şi Ştefan Golescu, pentru munteni, Mălinescu, P. Roset şi însuşi Kogălniceanu, pentru Moldova. Această lege era cerută de mai multă vreme, chiar de condiţiile noi ale învăţământului şi de unificarea Principatelor Române.
Mulţi slujitori ai şcolii au sprijinit lupta pentru unire, dar şi reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, aşteptând reforma din domeniul învăţământului românesc15).
NOTE
1) Academia Română: Istoria Românilor, vol. VII, tom. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 817.
2) Berindei Dan, Epoca Unirii, Editura Corint, Bucureşti, 2000.
3) Academia Română, op. cit. , p. 817.
4) Ibidem, p. 818-819.
5) Arhivele Naţionale, Direcţia judeţului Argeş, fond Primăria oraş Piteşti, dosar 27/1859, f. 3.
6) Popa Petre, Piteşti 620. Memento, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 69.
7) Pârnuţă Gh., Bărboi Violeta, Învăţământul şi cultura în judeţele istorice Argeş şi Muscel (sec. XIII – 1864), Editura Hardiscom, Piteşti, 1996, p. 138.
8) Ibidem
9) Ibidem
10) Moţ Ovidiu, Piteşti. O istorie în date, Editura Pământul, Piteşti, 2008, p. 56.
11) Pârnuţă Gh., Bărboi Violeta, op. cit., p. 142.
12) Ibidem
13) Ibidem, p. 142-143.
14) Pârnuţă Gh., Bărboi Violeta, op. cit., p. 146-147.
15) Tudor Sebastian, Dezvoltarea învăţământului în fostele judeţe Argeş şi Muscel în perioada 1864-1914, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, p. 36.