Orice localitate tinde să devină oraş, dacă sunt întrunite mai multe condiţii necesare. Situarea geografică se află pe primul loc, existenţa apei şi a resurselor naturale fiind esenţială. O climă potrivită poate să asigure o aprovizionare facilă cu produse agricole sau să ofere posibilitatea unor exporturi rentabile. O regiune ferită poate să atragă mai puţin atenţia unor armate de invazie. Progresul societăţii umane n-ar fi fost posibil fără intense contacte comerciale şi drumurile au însemnat surse de avere.
Oraşul Piteşti a început modest în secolul al XIV-lea, ca un mic târg situat la o intersecţie a drumurilor comerciale. Podgoriile ce asigurau un vin deosebit la gust au dus la construirea unei curţi domneşti, singura supravieţuitoare fiind maiestuoasa biserică având hramul Sfântul Gheorghe unde se află şi portretul ctitorului, domnitorul Constantin Şerban. Ilustrul voievod Constantin Brâncoveanu îşi găsea momente de linişte în oaza de la Piteşti, într-o epocă în care trebuia să ducă o periculoasă politică de echilibru între Imperiul habsburgic şi Imperiul otoman.
Secolul al XIX-lea a adus pătrunderea influenţei occidentale şi mesagerii revoluţiei industriale n-au întârziat să-şi facă prezenţa. Calea ferată a însemnat accelerarea vieţii economice şi sociale începând cu inaugurarea gării în anul 1872. Clădirile publice au început să înlocuiască rapid lemnul cu piatra şi cărămida, dimensiunile fiind impresionante. Domnia regelui Carol I a însemnat pătrunderea unui model german în construcţii. Conta mult utilitarismul, dar arhitecţii nu făceau rabat la frumuseţe prin ornamente la modă. Învăţământul n-a fost neglijat şi Colegiul Naţional „I.C. Brătianu” demonstrează şi astăzi trăinicia proiectării într-o epocă în care nu se aplicau încă normele privind protecţia seismică.
Dezvoltarea industrială a dus la mutilarea istoriei oraşului, clădirile vechi fiind dărâmate pentru a face loc edificiilor noi şi străzilor largi. Schitul Buliga a fost sacrificat pentru actualul sediu al Muzeului Judeţean Argeş (fosta Prefectură a Judeţului Argeş).
Dacă Primul Război Mondial a trecut fără să afecteze localitatea prin lupte, dar trupele de ocupaţie au jefuit aproape tot ce s-a putut transporta cu raniţa sau cu vagonul. Al Doilea Război Mondial a demonstrat că timpul nu mai avea răbdare. Dacă în decenii arhitecţii s-au chinuit să schimbe faţa aşezării, aviaţia americană a reuşit să demoleze exploziv în numele democraţiei pagini de istorie şi munca de generaţii a oamenilor simpli. Oraşul a avut parte de linişte până-n primăvara anului 1944 şi la 6 mai a suportat primul raid devastator. Au dispărut atunci 156 de case şi alte 168 parţial distruse sau arse. Alte 506 au fost mai mult sau mai puţin avariate. Zestrea edilitară era de doar 4.500 de locuinţe 1). Nici clădirile publice n-au scăpat de furia oarbă a războiului industrial. Au fost spulberate o aripă a Liceului „I.C. Brătianu”, şcoala primară CFR, dispensarul CFR, abatorul şi Biserica „Sfântul Nicolae” 2). Au urmat cele din 6 iunie şi 4 iulie 1944; ultima provocând avarierea sau distrugerea a 72 de imobile din Piteşti3. Chiar dacă luptele au încetat în 1945, explozia din 24 mai 1946 a unor bombe a adus noi avarii şi spargerea a 900 m2 de geamuri4.
Războiului mondial i-a urmat introducerea comunismului. Fenomenul a fost însoţit de o furie oarbă a distrugerii valorilor arhitecturale, politica de sistematizare ducând la mutilarea centrului civic al oraşului. Clădirile actuale ale Hotelului Muntenia şi sediul Prefecturii Argeş nu se pot remarca decât prin amprente ale socialismului nivelator. Blocurile de locuinţe sunt expresii ale utilitarismului, dar dovedesc o limită a creativităţii în lagărul socialist. Liniile drepte, sticla şi betonul cenuşiu au reprezentat materialele sub care trebuia să dispară toată istoria şi să apară omul nou, un fel de roboţel uşor de manipulat prin lipsa conştiinţei şi dependenţa totală de stat.
Politica betonului s-a menţinut şi după 1989, demonstrând cât de greu se modifică mentalităţile. Au fost nimicite clădiri vechi prin ruinare sau au fost distruse puţinele spaţii verzi. Astfel, intrarea dinspre Craiova este străjuită de un nou bloc cenuşiu. Biserica Sfântul Ilie are în faţă un colos mohorât şi ameninţător. Strada Mircea-Vodă a fost mutilată prin înlocuirea caselor mici, cochete şi ascunse în vegetaţie, cu vile colţuroase sau cu imense sedii de bancă. Termopanele au schimbat la faţă şi singura clădire ce amintea încă de parfumul epocii interbelice. Autorităţile dau dovadă de o slabă voinţă administrativă, blocurile izolate termic dând oraşului un aspect de sorcovă prin culorile ciudat alese.
Utilitarismul contemporan a impus o nouă tendinţă în evoluţia oraşelor. Populaţia activă se retrage la periferie unde sunt, mai bine spus erau, spaţii largi, verzi, şi cu taxe mai mici. Cum peste tot funcţionează legea compensaţiei, centrul civic tinde să se depopuleze. Firmele au aceeaşi tendinţă, marile magazine fiind ridicate de-a lungul marilor artere rutiere. Plecarea firmelor duce la o ruinare a vechilor clădiri. Indiferenţa autorităţilor duce la degradarea unor construcţii de patrimoniu. Clădirea Colegiului Naţional „I.C. Brătianu” pare impresionantă prin dimensiuni şi arhitectură, dar timpul şi-a spus cuvântul şi are nevoie de urgente reparaţii capitale.
Un nou zeu nemilos domină acum creierul arhitecţilor din oraşele României. Automobilul nu are niciodată suficient spaţiu vital. Străzile au fost lărgite prin distrugerea spaţiilor verzi şi prin micşorarea trotuarelor. Sinistre parcări supraterane au apărut în centrul oraşului. Privind cu un ochi critic evoluţia oraşului Piteşti, nu poţi să nu observi că oamenii parcă sunt sclavii maşinilor şi nu invers. Dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare la distanţă ar fi trebuit să limiteze furia deplasărilor, dar amintirea nomadismului speciei umane determină o permanentă fugă spre ceva nedefinit.
Parcurile localităţii duc lipsă şi de monumente menite să cinstească amintirea personalităţilor şi să servească drept modele pentru tineri. Nu amintesc aici decât pe domnitorul Constantin Şerban, cel care ne-a lăsat moştenire superba Biserică Sfântul Gheorghe. Popoarele lumii ridică monumente pentru amintirea unor fapte mult mai mărunte.
Evoluţia oraşului este departe de acea concepţie idealistă a scriitorului Jules Verne, o localitate curată, cu case mici şi înconjurate de parcuri şi grădini. Pădurea Trivalea a fost înlocuită parţial cu o pădure de vile, betonul fiind şi aici stăpân.
Note
1. Gherghina, Narcis Ionuţ, Istoria bombardamentelor americane asupra fostelor judeţe Argeş şi Muscel 1943 – 1944, Editura Carminis, Piteşti, 2002, p. 62.
2. Ibidem.
3. Ibidem, p. 100. După unele statistici, bilanţul raidurilor aeriene s-a ridicat la ruinarea a 246 de case şi avarierea a 530. Se adaugă cinci clădiri publice nimicite şi nouă avariate (Popa, Petre, Paul Dicu, Silvestru Voinescu, Istoria municipiului Piteşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 222). Se poate constata că aviaţia americană a avut o contribuţie esenţială la schimbarea arhitecturii oraşului de pe Argeş.
4. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Prefectura Judeţului Argeş, dos. 13/1946, f. 50 şi 51.
Bibliografie minimală
Gherghina, Narcis Ionuţ, Istoria bombardamentelor americane asupra fostelor judeţe Argeş şi Muscel, 1943 – 1944, Editura Carminis, Piteşti, 2002.
Popa, Petre, Paul Dicu, Silvestru Voinescu, Istoria municipiului Piteşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1988.