Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale şi obligatorii asigurate şi garantate de către stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea comportamentului în cadrul relaţiilor umane, precum şi înfăptuirea acestui comportament într-un climat specific manifestării coexistenţei drepturilor esenţiale ale omului şi a libertăţilor lui cu justiţia socială.
Strânsa relaţie dintre drept şi stat este exemplificată şi printr-o ramură a dreptului, dreptul constituţional, înţeles ca totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului constituţional îl constituie constituţia şi legile de revizuire ale acesteia. Din punct de vedere istoric, termenul de constituţie este vechi, fiind deseori folosit cu sensul de lege, dar accepţiunea sa actuală de lege fundamentală s-a conturat mai târziu. Etimologic, cuvântul „constituţie” vine din latinescul constitutio, care însemna aşezarea cu temei. În sistemul de drept roman, constituţia reprezenta edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice imperiale. Astăzi, constituţia semnifică legea fundamentală a unui stat, alcătuită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele raporturi sociale fundamentale ce sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterilor în stat, pentru asigurarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.