Legendele trebuie considerate ca manifestări literare născute din imaginaţia acelor autori care au creat producţiile folclorice. Ele aparţin însă şi tradiţiei istorice şi în acest sens conţin uneori informaţii preţioase, ţesute în contextul structurilor fabuloase ce constituiesc anecdotica însăşi a povestirii. Este cunoscut în acest sens punctul de vedere didactic al lui Gheorghe I. Brătianu care atribuie legendelor – şi în general tradiţiei istorice – valoarea de izvoare istorice1, e drept puţin transparente şi uneori tulburate de interferenţe parazitante.
În sprijinul acestei idei el citează din antichitate numeroase pasagii din Biblie2, Iliada şi Odiseea3, sau din tradiţiile privind întemeierea Romei4, iar din Evul Mediu legendele privind înfiinţarea confederaţiei elveţiene5, Cântecul lui Roland6, legenda Cidului7 şi Cântecul Nibelungilor. De asemenea, se referă la legendele privind întemeierea statelor româneşti (cum sunt cele referitoare la Negru Vodă sau la Dragoş).
Sunt şi alţi autori români care au subliniat valoarea tradiţiei folclorice. Astfel, Nicolae Bălcescu susţinea: „Cei dintâi istorici au fost poeţii. Poeziile populare sunt un mare izvor istoric…”, iar contemporanul său V. Alecsandri căuta mereu să decripteze adevărul istoric din poeziile populare pe care le aduna. La acestea, V. Râpeanu adaugă întreaga generaţie de romantici din secolul al XX-lea (Panait Cerna, Victor Eftimiu, Al. Philippide ş.a.), pentru cari folclorul reprezenta un factor de legitimitate istorică8.