„Cu diamante pentru Liliana”…

…este mărturia – scrisă de Vali Vătuiu, pe un colţ al programului de sală al Filarmonicii, sub formă de autograf – că în 21 Cireşar, 2012, Mike Godoroja & Blue Spirit au concertat la Piteşti.
Când spun mărturie, mă gândesc că un fir auriu mă va lega definitiv de acest spectacol albastru-răcoros de o sinceritate care, în zilele noastre, aproape că nu se mai poate imagina. Ochii mei, urechea, mintea, sufletul şi respiraţia au însoţit până la capăt, şi dincolo de capăt, povestea blues-ului, concentrată într-o reprezentaţie de mare emoţie, în stare să alunge lehamitea, prejudecăţile, frustrările, agitaţia şi căldurile acestui iunie purpuriu.     

Niciodată nu m-am gândit la albastru în felul în care m-am gândit acum: simplitate, linişte, măreţie, tristeţe, însufleţire, zbatere, descântec. Vocea de povestaş a lui Mike Godoroja picură domol, melancolic, cu înveliş de legendă, peste colinele visărilor noastre. Fiecare, în palme cu propria stea, aşteaptă să o învelească în mantia blues-ului. Omul trandafiriu trece din poveste în poveste, cu bună dispoziţie şi seninătate. Iubire se numeşte când ţii de mână şi publicul, şi colegii, şi îngerii blues-ului – făpturile acelea albastre, aninate deasupra scenei. Stăm strânşi laolaltă, conectaţi la muzica lumii, ascultând cu inima şi cu mintea poezia ritmului, pulsaţia domoală, swing-ul cu moliciuni de fluture. Apoi, vaierul, prăbuşirea notelor, adoraţia, break-ul de tobă rostogolit până în măruntaiele melancoliilor noastre. Ce putere ne ţine împreună, de-a lungul râului blues, drumeţi şi călăuză, la ceas de seară… Din vârful degetelor, Omul trandafiriu scutură stele lucioase peste această grădină ciudată – lumea noastră în spasme, pe care niciun înotător nu o mai scapă din apele sale în fugă.
Cu diamante!… murmur eu, puţin înainte de epilog.  
Mike Godoroja, frăţeşte, îşi prezintă echipa Blue Spirit. Marius Luca, credincioasă călăuză, acoperă ritmurile de ghitară, slide, bouzouki, mandolină, claviaturi. Alex Vişan, expresiv, încovoiat atât de grafic peste ghitară, Sabin Ţăranu, grav, scufundat în magma bass-ului său şi Vali Vătuiu, năvalnic ca o rafală de vânt, stormy, percuţionist iscoditor, căutător prin „artefactele” muzicii căreia îi rămâne dedicat.
2/4… 2/4… Pe râul albastru, blues-ul lunecă egal, între maluri, ca un vapor cu zbaturi.