Elegia 47 – Perifeerie 1
a scrie poezie e ca şi cum ai dansa
sau ca şi cum ai locui în suburbii,
unde nu ajunge metroul
şi nici un taxi nu se aventurează
(trebuie să-mi aduc aminte
să-nchid fereastra de la baie
să nu intre noaptea liliecii
la vânătoare de efemeride)
e ca şi cum nimeni nu-ţi deschide
uşa de câteva decenii
şi privirea ţi se înceţoşează
la trecerea echipei de la serviciile funerare
nici nu ştiai dacă pe strada asta
mai locuieşte cineva
dacă la marginea bălţii
se mai aşează vreun pescar
dacă dincolo de asfaltul şoselei de centură
câmpul mai e plin de galben
de păpădie şi rostopască
stai aici şi dansezi ca şi cum ai scrie poezie
ca şi cum te-nconjoară o perifeerie
ca şi cum ai muri mâine şi
dansul acesta e o scrijelire pe memorie
mersul pe jos, apa caldă şi
alte minunate invenţii fi-vor uitate
doar paşii dansului tău vor rămâne
încrustaţi în scoarţa veche
a copacului: marinică + lenuţa = love
