Miron Radu Paraschivescu – „literatură şi senzaţie”

Era de aşteptat ca viaţa şi opera lui Miron Radu Paraschivescu să suscite, la un moment dat, interesul pentru o lucrare doctorală. Autorul a ieşit demult din atenţia publicului şi a criticii, care se ocupă de chestiuni mai actuale. Puţină lume, azi, îşi mai aminteşte de Cânticele ţigăneşti (ce să mai vorbim de celelalte volume ale poetului!?), aşa încât subiectul, devenit unul „de nişă”, se arată numai bun pentru o astfel de întreprindere, menită să asigure unui candidat la titlul ştiinţific cu pricina şanse bune în faţa comisiei.  
O lucrare dedicată autorului Declaraţiei patetice a publicat, anul trecut, chiar la centenarul acestuia, Ana Dobre: Miron Radu Paraschivescu – eternul eretic (prefaţă: Eugen Simion, colecţia „Aula” a Editurii Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2011). Argumentul de plecare este găsibil, fireşte, în primele pagini ale cărţii şi el rezonează cu ceea ce afirmam mai sus: „Miron Radu Paraschivescu poate părea astăzi un scriitor enigmatic, care, în ciuda anecdotelor în care este personaj, nu şi-a revelat toate luminile, nici toate umbrele. Personaj pitoresc, el e abandonat ca scriitor. În afara unor semnalări necesare criticii şi istoriei literare, opera lui pare să-şi fi epuizat şi anulat interesul pentru cititorul specializat de astăzi”. Mai departe, însă, acolo unde autoarea consideră că împlineşte un act de justiţie la nivelul istoriei literare, lucrurile nu mai stau la fel: „Istoriile literare îl ignoră – Nicolae Manolescu îl consideră un scriitor de dicţionar şi-l expediază într-o listă de nume […] Alex Ştefănescu îl vede mai ales ca om în contextul anilor ’60”, iar „Eugen Negrici, în Iluziile literaturii române, îi acordă un spaţiu minim…”

Să ne lămurim: din cele spuse de autoare, nu reiese că istoriile literare îl ignoră. Fie şi numai faptul că Nicolae Manolescu îl include la liste şi nu la scriitori prezentaţi cu analiză şi contribuţii nu înseamnă defel că ar lipsi din alte istorii. Chiar Ana Dobre o citează pe cea a lui Alex Ştefănescu. Dar nu trebuie să ignorăm istoria lui Marian Popa, unde autorul Versului liber se bucură nu doar de un consistent capitol, ci are parte de numeroase menţionări în cuprinsul celor două mii şi ceva de pagini. Nu chiar în paranteză fie zis, i-ar fi ajutat mult autoarei parcurgerea acestei istorii, unde ar fi întâlnit, dincolo de o extrem de severă critică a creaţiei poetice, următoarele cuvinte: „Este probabil greu să se mai găsească în lume un poet care, fără să se fi specializat în imitaţii, să-şi fi asumat atâtea stiluri pentru întreţinerea individualităţii. […] Cu poemele lui Miron Radu Paraschivescu, retrospectiv un poet al timpului său, s-ar putea ilustra evoluţia modelor şi formelor lirice din patru decenii ale secolului 20”. Nu în cele din urmă, Iluziile literaturii române nu e o istorie a literaturii noastre, ci un eseu ce ar ţine mai curând de istoria mentalităţilor.