* * *
…atât de greu atât de încet trece timpul  
noaptea ca un munte negru  
a căzut peste şirul zilelor mele  
strivindu-le şi întunecându-le  
pata galbenă ce pluteşte ziua pe cer  
e doar vaga amintire a soarelui de altădată  
apele s-au oprit din curgerea lor
păsările în zbor au îngheţat  
pomii au încremenit  
cu frunze grele de piatră  
sângele în vine abia mai pâlpâie  
şi sufletul mi-e trist şi bolnav  
ce încet ce greu trece timpul  
fără tine…

* * *
…iar dimineaţa  
când departe pe vale se aud cocoşii  
iar uneori în ajun de sărbătoare  
câte unul trâmbiţă chiar aici pe balcon  
când trec uruind greu maşini  
pe sub fereşti  
mă trezesc şi simt că trupul mi-e gol  
sufletul gol ca un deşert fierbinte  
iar prin vine în loc de sânge  
îmi curge nisip…

* * *
…tu vei fi creanga încărcată de floare  
iar vântul eu venit de pe drumuri de arşiţă obosit  
şi va fi oare să poposesc între flori pentru o clipă  
cât o veşnicie ca altădată?  
tu vei fi apa întinsă şi netedă ca oglinda  
şi netulburată  
iar eu o rază de soare stingheră  
căzută din înaltul cerului  
şi va fi oare să răzbat până în adâncuri răcoritoare  
ca altădată?  
tu vei fi cărarea abia ghicită  
printre verdele ierbilor noptatice  
iar eu zbura-voi uşor pe deasupra  
cuprins de neasemuita vrajă ca altădată?  
şi oare ne va fi dat a ne desprinde din întunericul  
ce ne-a cuprins  
spre a fi iarăşi noi amândoi  
cei de altădată?