Un poet reprimat:  Vladimir Beşleagă

„…cu fiece zi sufletul meu  
se mută să trăiască în cuvinte”

Sub genericul Ce vă lipseşte din România/ în Republica Moldova?, o recentă anchetă a Dilematecii (nr. 72/mai 2012) convoca un grup de scriitori basarabeni, invitaţi să se mărturisească. Printre ei, Vladimir Beşleagă, octogenar deja, acesta constatând cu amărăciune că n-are nicio carte editată în România; şi denunţând faptul (vizibil!) că unii autori basarabeni „şi-au privatizat relaţiile cu forurile româneşti”. Cvasinecunoscut la noi, Vladimir Beşleagă ar merita, desigur, alt tratament. Motiv de a vă propune, în rândurile de mai jos, un posibil profil al unui poet deghizat, faimos, însă, ca prozator…

***
Şcolit la „uzina Rebreanu” în anii de aspirantură (când, sub conducerea lui V. Coroban, se ocupa de „arta romanului”), transnistreanul Vladimir Beşleagă (n. 25 iulie 1931, la Mălăieşti-Grigoriopol) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1955) construindu-şi destinul literar sub pecetea unei Istorii traumatizante; dar, important, nu şi-a maltratat vocaţia pactizând cu ispitele oportuniste. Cititor insaţiabil, mereu nemulţumit de sine, autorul Zbor-ului frânt (1966) se consideră chiar un întârziat. Iar creaţia, în optica celui care s-a perindat pe la diferite reviste (Scânteia leninistă, Cultura, Chipăruş, Nistru) şi a fost deputat pe listele Frontului Popular (1990-1993) se sincronizează cu durerea, cu marile încercări ale vieţii.
Evident, necazurile nu l-au ocolit. Trecut prin infernul suferinţei, acumulând varii experienţe în anii de ziaristică sub jugul realismului socialist, ascultând însă de vocea interioară, Vladimir Beşleagă s-a simţit un om liber, imun la „semnele râioase ale timpului” şi sfaturile anti-învăţătorilor. A prins trei ani de carte românească (1941-1944) şi memorabilul Congres scriitoricesc din 1965, cerând revenirea la alfabetul latin; a luat notă – aflăm din Dialoguri literare (2006) – de „moleşeala” cenzurii (uneori), ideologia stagnării şi disidenţa „leşinată” din fosta RSSM. În  fine, atent la suflul vremii (1981) aplaudă apariţia optzeciştilor reformând paradigma (cultism, eticism), se implică în harţa generaţionistă şi deplânge comunismul postmodern, vorba lui V. Gârneţ. Ca şi soarta unui neam mut, deposedat de limbă, cu un destin supus sfâşierii.
De fapt Vl. Beşleagă a avut parte de trei debuturi (1948, 1956, 1966)! S-a chinuit cu însuşirea limbii producând, la început, versuri ironice, săltăreţe şi debutând la 17 ani (cu „o poezioară”) în ziarul raional. A publicat, totuşi, puţin. După Zbânţuilă (1956), evident o carte pentru copii, a tipărit La fântâna Leahului (1963), amintitul Zbor frânt, marea sa carte, roman care a schimbat faţa prozei basarabene, apoi Acasă (1976), Ignat şi Ana (1979), Durere (1979), Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (1988), Sânge pe zăpadă (1985). Un destin întortocheat, în plin comunism clasic, încercând a elibera proza de elementaritate, oralitate, paseism congenital. Mai ales că Druţă impusese o nouă ştachetă. Analizând starea prozei (rev. Nistru, 1979), Vl. Beşleagă va recunoaşte ca imperioasă ieşirea din ruralismul tradiţional (neaoşism, folclorizare, etnografism), blamând producţia în serie. Şi înţelegând că literatura aservită, controlată de satrapii ideologici, produce autori fosilizaţi. Spirit torturat de întrebări, ştiind prea bine că poezia este punctul forte al literaturii basarabene şi că „triajul valorilor” este inevitabil, Vl. Beşleagă a scris „numai când l-a ars la suflet”, în momente de criză, salvându-şi fiinţa. O tentă tragică se insinuează dealtminteri în scrisul său, populat cu personaje introvertite, reflexive, interogative, confiscate de mari dileme morale într-o lume bizară. Dar pe axa rememorării el poate fi şi jovial, combinând comentariul eseistic cu filosofarea, experimentul cu mărturia documentară (v. Hoţii din apartamente, 2006). Oricum, o fire ludică îmbibată de tragism, de permeabilitate postmodernă, coborând însă în adâncurile fiinţei. Doar acolo află impulsul scrisului; doar o mare durere (precum pierderea mamei) îl face să se încredinţeze paginii albe.  
Dacă se ştia că Vl. Beşleagă este un nume de referinţă în spaţiul prozei basarabene (omologat ca atare) iată că placheta Ţipătul lăstunului (Cartier, 2006) ne rezervă o aparent mare surpriză. În selecţia lui Andrei Ţurcanu, poetul Vladimir Beşleagă scoate din închisoarea sertarului acele „însăilări” risipite în ani, decantate („notaţii lirice”, cum plin de modestie le spune), toate fără titlu, purtând un aer funebru. Este un gest de răzvrătire a poetului „sugrumat” atâta vreme, ne explică însuşi autorul. Fiindcă, reamintim, Vl. Beşleagă a debutat „cu poezéle” şi acum alaiul cuvintelor (care îi „sunau în urechi”), ieşind din „bezna timpului” cer – somativ – a fi aşternute pe hârtie. Fie rememorând „orgile cereşti ale adolescenţei”, fie aşteptând noaptea prăvălită „ca un munte negru”, cu speranţa recâştigării purităţii: „poate va ninge în sfârşit şi se/ va face/ lumea albă”.
Ca o curiozitate să notăm, parantetic, că un alt poet moldav, trăitor la Paris, actorul şi regizorul Victor Voinicescu Sotski Dumonceau (n. 22 octombrie 1945, la Floreşti) publica „în trei limbi” Cântecul lăstunului/Le chant du passereau (Litera, 1998). Iar în L’heure évanescente de minuit/  Evanescenta miezenopţii oră (Lyceum, 2004), purtându-şi dorul, nostalgiile şi tristeţile în cheie eminesciană şi bacoviană, cerşind – chemat de repaos – „un pumn de toamnă”, el va include şi poemul scurtissim Zborul frânt, scris la Paris, în decembrie 2000. Am făcut trimiterea deoarece celebrul roman al lui Beşleagă, ivit în 1966, cunoscând acum un nou timp al gloriei şi un binemeritat ecou critic purta titlul (iniţial, „de lucru”) Ţipătul lăstunilor, titlu păstrat în traducerile de care s-a bucurat în spaţiul unional. Dar Vl. Beşleagă l-a abandonat tocmai sub rezerva că ar fi „prea poetic”!
Avem de-a face, se confesa autorul, cu un subiect latent. În fond rememorările lui Isai, folosind substanţă autobiografică vorbesc despre destinul unei provincii: Basarabia, o colonie sovietică şi loc de ruptură în oceanul slav. Cum Vl. Beşleagă iubeşte spontaneitatea nu cizelarea, această carte „de viaţă lungă” s-a cristalizat rapid, în vreo trei luni. Dispariţia mamei i-a pricinuit o mare durere sufletească şi, astfel, un subiect pierdut în hăurile memoriei, brusc reactivat, a fost „eliberat” în stare de transă. În schimb Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine (roman scris în 1969-1970) a fost publicat după 18 ani! Un realism dur (fără a-l avea pe Rebreanu ca model), proustianismul (fărâmiţarea, dilatarea timpului), examenul moral şi problematica etică fac din această carte o apariţie de top. Iar autorul se instalează merituos „la vârful ierarhiei în proza basarabeană” (cf. I. Simuţ). Introspectivul Filimon reconstituie în Noaptea a treia (cum fusese botezat manuscrisul) „o viaţă şi o lume” prin cronică evenimenţială şi pulverizare epică, în vecinătatea reţetei lui D.R. Popescu, cultivând stranietatea. Stranie a fost însă şi soarta acestui manuscris „îngropat” de H. Corbu printr-un „referat intern” (1971), denunţând „aberaţia delirantă” a prozatorului. Încât „mariajul cu cenzura” (o absenţă omniprezentă, va scrie ironic-amar Vl. Beşleagă) a întârziat nepermis apariţia unei cărţi care ar fi înviorat peisajul editorial, obedient, de regulă şi ocupat, strivitor, de rozaceea maculatură propagandistică.
În replică, oferta lui Vladimir Beşleagă vizează alte zone. Din promisa trilogie despre Miron Costin au apărut două volume, dar prozatorul se gândeşte să le retopească în Capul lui Miron, urmând un sfat (vechi) al lui Liviu Damian. Din Pălăria lui Sofronie (un text-embrion, 1974) ar trage o carte „vorbită”, gândită la timpul viitor cu un titlul de policier: Dublul suicid din Zona Lacurilor. În fine, lunga spovedanie pe care o va încredinţa volumului de memorii, publicând deja Jurnal (2002), va stârni, previzibil, un enorm interes, dincolo de zestrea anecdotică. Fiindcă, observa Al. Burlacu, la polivalentul Vladimir Beşleagă interesează – deopotrivă – geneza dar şi semiotica volumelor, încapsulând tocmai zbuciumul vieţii. Personaj incomod, cu o evoluţie lentă, cunoscând sedimentări temeinice, autorul – urmând „sfânta pedeapsă a creaţiei” – îşi apără bunul nume. Vrea, înţelepţit, străin de ţâfnoasa demiurgie să fie în primul rând cititor. Visează, înainte de marea plecare (când va fi „gol şi singur”) la o carte a cărţilor nescrise. Regretă că nu s-a născut mai târziu, că aparţine unei generaţii „naive”, încasând loviturile destinului şi înrolându-se unor idealuri străine; totuşi, şi-a valorificat timpul, reuşind – va mărturisi deseori – „să se oblige”. Iar recolta prozastică impune. „Aproape clasicizat” (şi nu doar după vrerea lui V. Gârneţ) îşi amprentează cu un tragism difuz poezia ştiind prea bine că „…fiinţa mea adevărată/ e doar în noapte/ împărată…” Sau: cu sufletul „trist şi bolnav” ar dori să umple lumea (un boţ de lut devenit ulcior) cu vise şi lacrimi. În scrisul lui Vladimir Beşleagă zace ferecat un poet reprimat. Încât volumul Ţipătul lăstunului nu poate fi, credem, doar o pauză igienică…