Trimitere  spre proza fantastică

Nu cred că va surprinde preferinţa mea (de astă dată) pentru un autor peste care s-a aşezat nedreapta tăcere: A.E. Baconsky („Biserica neagră. Echinoxul nebunilor şi alte povestiri”, Jurnalul naţional, Bucureşti, 2011). Aşadar, textele actualei ediţii (ce apare în colecţia „Biblioteca pentru toţi”) reproduc volumul II din A.E. Baconsky „Opere”, permiţându-ne să readucem în atenţia iubitorilor de literatură (română) o carte de referinţă pentru colecţia de faţă, despre care aflăm că este patronată de Campania de Promovare a Culturii ce beneficiază de susţinerea directă a ministerului de resort (Ministerul Culturii).
Cum ni se pare firesc, trebuie enunţate câteva cuvinte şi despre autor, o figură de excepţie a literaturii naţionale într-o perioadă în care reprezenta o adevărată aventură (spirituală şi nu numai) cu efecte restrictive asupra autorului însemnând ieşirea sa din albia mocirloasă a vremii.  
Simbolul izolării, dominant în aceste proze, se regăseşte în mai toate textele la care ne referim şi îndeosebi în romanul cu care se deschide cartea („Biserica neagră”). De altfel, formula utilizată în mai toate dintre prozele de faţă rămâne aceea a izolării, a îndepărtării de datele reale ale existenţei, caracteristici care îl şi singularizau în peisajul beletristicii de atunci pe A.E. Baconsky. Aceasta ar fi şi explicaţia pentru care „Echinoxul nebunilor” constituie o tentativă singulară a naraţiunii româneşti (postbelice), atâta vreme cât cineva o consideră „proză fantastică, cu personaje bizare, interesante prin complicarea bizareriei lor” (Emil Manu).
Realizate pe baza unor mărturisiri ce trimit mereu la narator, povestirile situează acţiunea mereu în afară de orice determinare temporară, de unde şi senzaţia cititorului de atemporalitate. Altfel spus, locul mai fiecărei întâmplări narate rămâne ţărmul mării, adică un tărâm depărtat şi separat de restul lumii, unde vagul şi impreciza duc mereu spre un romantism ciudat. (Să nu uităm condiţiile socio-politice pe care le-a trăit autorul şi care justifică, în esenţă, modalitatea aleasă de acesta, aşadar determinat s-o prefere).
De aceea, eroii povestirilor de care ne ocupăm precum şi cei ai romanului ce deschide volumul, rămân mereu aceiaşi indivizi solitari, marcaţi permanent de teroarea izolării. Personajele lui A.E. Baconsky, de altfel, se comportă ciudat, chiar straniu, cum adaugă criticul Constantin Cubleşan, pentru că ceea ce întreprind ori intenţionează să întreprindă acestea modifică, violează regula firească. Scriitorul vrea să ne convingă în fond că încearcă să pătrundă rosturile acestei lumi ciudate spre a-i cuceri „tainele şi deopotrivă a-i elucida semnificaţia propriei prezenţe acolo”.
Povestirile publicate aici reprezintă în fond tulburătoare investigaţii asupra omului ca element social într-o lume în care singura sursă de salvare a sufletului o constituie evadarea, ieşirea dintr-o asemenea realitate.
De altfel, A.E. Baconsky întreprinde un sondaj în această ciudată existenţă în care elementul esenţial îl constituie transferul dinspre real spre fantastic şi invers. Cel care relatează este martor al acestor modificări, de multe ori neobişnuite. De unde şi motivul pentru care protagoniştii acestor întâmplări intră de cele mai multe ori în conflict cu membrii comunităţilor din care fac parte. Nu întâmplător asistăm la dezvăluirea unui univers de coşmar, în care totul este (pare) posibil. O relatare de deschidere a subiectului în cauză sună direct şi fără menajări: „Mă întorceam spre casă umbrit de presimţiri anxioase”.
Romanul „Biserica neagră” devine în acest fel o antiutopie a societăţii totalitare. Derularea sa epică răstoarnă sloganurile în vogă, de care A.E. Baconsky a avut parte şi imaginează o altă lume (mai mult sau mai puţin credibilă). Aşa se face că eroul relatării epice „Biserica neagră” se întoarce, după o îndelungă absenţă, în oraşul său, aflat bineînţeles pe malul mării, acolo unde va constata că „teritoriul” este stăpânit de o Ligă a cerşetorilor.
Respectivii se arată a fi o adevărată pătură dominantă, care îşi impune propria mentalitate şi propriul mod de viaţă asupra celorlalţi. Astfel, se înţelege că avem de-a face cu o imagine răsturnată a normelor reale de asociere a indivizilor, prozatorul diagonisticând în esenţă maladia morală a comunismului.
Nu altfel se explică de ce cartea la care facem trimitere trebuie înţeleasă şi acceptată drept o mărturie spectaculoasă a lui A.E. Baconsky, a dorinţei şi voinţei sale de a se rupe de realitatea ce l-a dominat şi determinat. Iată de ce Ion Negoiţescu, inclus între referirile critice, adnotate la sfârşitul volumului, considera romanul „Biserica neagră” drept o scriere ce se situează în afara vieţii, particularitate ce-i conferă autorului „existenţă estetică şi, o dată cu ea, perenitatea literară” pe care le merită pe deplin.