Discipolii lui Ion Pantilie

Luna mai seamănă, de multe ori, cu o recapitulare. Nu mai ştiu dacă e luna tezelor sau dacă se procedează la evaluări. În mintea mea, în sufletul şi-n trecutul meu vechi, de adolescentă cu ochelari, luna mai are rezonanţa cerceilor care scapă din ureche, pentru că tocmai s-a întâmplat ca urechea să fie sărutată, zgomotos şi nepriceput. Nepriceput, dar atât de plăcut…
Într-o astfel de zi, ploioasă, ce-i drept, am participat la o teză-evaluare-sărutare, vernisajul expoziţiei de pictură a clasei a XI-a, de la Liceul de Artă Dinu Lipatti din Piteşti, clasa pe care-o învaţă şi pe care-o controlează, cu sfătoşenie de Moş Crăciun, pictorul Ion Pantilie. O expoziţie de sfârşit de an şi de sfârşit de mic univers, ţinând cont de viteza de mişcare şi de schimbare  în lumea contemporană.
Surpriză plăcută această expoziţie! Şi surpriza ţine tocmai de fronda în relaţie cu schimbarea. Adolescenţii-pictori mizează pe stabilitate, pe ideea că reperele, modelele, tiparele, culoarea ca dat, atmosfera ca dat, acea atmosferă care îmbrăţişează lumea de la începutul ei, nu au cum să se dizolve. Privirea lor e proaspătă şi se întoarce cu aceeaşi căldură, de fiecare dată, asupra elementelor primare, le nuanţează, le împodobesc sau le sărbătoresc, dacă vreţi, cu sensuri noi. Lucrările, expuse la Rectoratul Universităţii din Piteşti, vorbesc despre coerenţă şi unitate, despre distribuţia rolurilor culorii într-o dimensiune a formelor, roluri principale, jucate cu aplomb în spectacolul regizat de Ion Pantilie. Şi mai vorbesc despre o anume putere de seducţie, insinuată, dispersată, ba este, se manifestă, ba dispare ca o presimţire. Impresia e generată de expoziţie în întregul ei. Un lucru admirabil, dacă te gândeşti că, în fondul său, fiecare artist, cât de la început de potecă, de cale ar fi, ţine la unicitatea lui, la originalitatea, reală sau căutată. Discipolii lui Ion Pantilie izbutesc să fie şi personali, şi laolaltă, o mică şcoală, valoroasă prin ea însăşi.