Epilog

„Plăcerea dragostei nu durează decât un moment,
durerea din dragoste durează o viaţă.”
(cântec francez)

Au trecut mulţi ani de la tragicul eveniment care mi-a marcat definitiv existenţa. Timpul în scurgerea lui netezeşte asperităţile vieţii aşa cum apa şi vântul rotunjesc stâncile. Lucrurile sunt valabile la exterior, rănile interioare se vindecă greu. Aşa a fost iubirea mea, cântec şi rană.
Când arunci o piatră în lac, oglinda acestuia se tulbură, dar după un timp apa se linişteşte şi devine netedă, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Totuşi, în adâncul apei se află ceva ce-i este străin şi astfel lacul, în pofida aparenţelor, nu mai este cel de dinainte.
Când comitem o faptă groaznică, echilibrul interior se destramă, oglinda sufletului se tulbură şi raţiunea noastră se cutremură îngrozită. După mult timp calmul se instaurează în noi, dar nu vom mai fi aceiaşi de dinainte.
Când viaţa mea s-a prăbuşit, în urma acelei tentative nereuşite, pentru care mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că a eşuat, am intrat într-o perioadă  neagră  în  care  negam  orice  fel  de cunoaştere ce putea susţine omul la nevoie. Din câteva fragmente de pagină scrise în timpul detenţiei, pe care le redau, reiese starea în care eram.
„Lumea nu este alcătuită numai din erudiţi şi iluminaţi. Omul de rând, care simte durerea visceral, care întreaga viaţă luptă împotriva curentului pentru a ajunge la ţărmul fericirii şi eşuează lamentabil deoarece nu ştie că poartă în el gena eşecului, că braţul destinului este prea lung, că speranţa este cea mai subtilă otravă, el sărmanul cum se va descurca?