Theodor Aman, Ana Polytimos, Fienii…
Fieni – Wien! Ja! Sicher! Sure !
Mai puţin obişnuita denumire topică Fieni, desemnând astăzi oraşul cu acelaşi nume aşezat în zona de confluenţă a râurilor Ialomiţa şi Ialomicioara din partea central-sudică a ţării, a alimentat de-a lungul timpului numeroase speculaţii în materie de etimologie… Ultima monografie din 2002 a oraşului, acordând credit unei legende orale culeasă şi tipărită de poetul Constantin Manolescu în 1981, se opreşte la cea mai la îndemână şi mai facilă explicaţie. O femeie cu trei fii, pe nume Iana, ar fi pus în vechime (?!) o „piatră de început pentru un han” situat dincolo de podul de la întâlnirea celor două râuri, pe cursul superior al Ialomiţei, într-un bun vad comercial, pe binecunoscutul drum intramontan spre Transilvania. Iar mai apoi, pur şi simplu, Hanul Fiilor Ianei (!) a ajuns renumit şi s-a întâmplat de a dat numele locuitorilor aşezării, adică fiiani, fieni… Toate ar fi bune şi frumoase dacă într-adevăr ruinele hanului ori fie şi o urmă cât de mică a lui s-ar găsi pe undeva, cum se întâmplă bunăoară cu zidăria străveche şi stranie „din pietriş mărunt de gârlă frământat în humă vânătă” (puzzolană romană?) din Valea Caselor (localitate aparţinătoare acestor locuri încă din epoca dacică), amănunt semnalat de Cezar Bolliac în celebrele-i Excursiuni Arheologice din 1869, publicate în 1870 în „Trompeta Carpaţilor”. Să nu uităm nici amănuntul că antroponimele neogreceşti Iani şi Iana (din Ioan şi Ioana) au pătruns pe cale livrescă mai întâi în cronicile şi condicile româneşti începând de-abia spre sfârşitul secolului al XVI-lea, când interesantul toponim despre care vorbim era de mult fixat şi atestat documentar. Istoricii locurilor ştiu că în 1532, voievodul Ţării Româneşti, Vlad Înecatul (1530-1532), fiul lui Vlăduţ cel Tânăr (1510-1512) întărea cu poruncă scrisă „lui Nan cu fratele său, anume Stan şi cu fiii lor ca să le fie ocină in Fiiani (s.n.) două părţi, şi la Comarnic jumătate, pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi dedină” (Acad. R.S.R., Fondul Credit, Condica II, f. 4, apud George Potra, Tezaurul Documentar al Judeţului Dâmboviţa (1418-1800), I.P.T., 1972).
